Babeș

Victor Babeș

Surpriză ar fi fost, dacă nu fi bănuit dinainte. Surpriză ar fi fost, dacă ar fi început să moară oameni pe stradă, oameni pe lângă care treceai, pur și simplu s-ar fi prăbușit, albi la față, cu trăsăturile schimonosite de durere. Dar n-a fost o surpriză. A bănuit imediat, ce au început cazurile prin China, în decembrie și a început să spere. Spera că nu este doar o alarmă falsă, o nouă gripă aviară, care doar ne-a făcut să ne ferim de porumbeii de prin parcuri. Spera să fie cel puțin acea epidemie catastrofală din Contagion. Când OMS a declarat că este pandemie, s-a mai liniștit, prin China se murea binișor deja, dar încă nu era dezastrul acela la care spera, în special în Europa. Apoi au apărut primele cazuri prin Europa, iar numerele au început să crească rapid. Lipit de televizor, la ora știrilor de seară, aștepta nerăbdător cifrele, imaginile cu ambulanțe, cu oameni intubați prin spitale, dar astea se întâmplau prin Italia, Franța, Spania, nu la noi. În România apăruse doar un caz izolat prin Gorj. Apoi în Timișoara, o școală a fost închisă, pentru câțiva elevi infectați. Pe măsură ce în Italia pandemia făcea ravagii din ce în ce mai mari, românii de acolo începeau să curgă către țară. Autoritățile române s-au dezmeticit târziu, zeci de mii de infectați intrând fără niciun fel de problemă în țară. Apoi au fost introduse restricțiile la granițe, carantina obligatorie. Nu era sigur, dacă intraseră destui infectați în țară, să explodeze și aici cifrele, televiziunile, totul. Apoi a venit primul caz în București, al doilea, încă zece, apoi - aproape peste noapte - o sută treizeci și nouă. La jumătatea lui martie, după primele decese, iar președintele a declarat starea de urgență. Acea teamă crescândă, care nici nu trebuia pusă în cuvinte, care răzbătea pur-și-simplu din orice relatare de la fața locului, el nu o simțea. Pentru el, toate acestea erau lucrurile, pe care le așteptase de mult. Speranța lăsa ușor loc unei bucurii fără temei. Se imagina deja pe sine, stând în picioare, neclintit, fără nicio expresie pe chip, lângă șirul nesfârșit de ambulanțe. Dar nu era încă timpul. Fusese cu vreo două zile, înainte de ordonanță, pe la spitalul Victor Babeș - nu era sigur, că știrile chiar transmiteau situația reală din București - dar, în afară de paza militară și vreo trei patru televiziuni, nu era mare agitație. O ambulanță când și când. Străzile, bulevardele se goliseră. În intersecțiile mari, aduseseră blindate militare, care să descurajeze populația de a mai ieși afară. Se mai putea ieși doar la magazine și farmacii. Atunci, mai mult sau mai puțin generată de mass-media, s-a declanșat isteria cumpărăturilor. El mergea zilnic la Kaufland, se învârtea prin magazin fără să cumpere nimic, doar ca să savureze pe ascuns peisajul apocaliptic al oamenilor îmbulzindu-se să golească rafturile. Într-una din zile, din zona de depozitare a ambalajelor de carton, luă o cutie goală destul de mare. Acasă o desfăcu cu grijă, să nu îi rupă marginile, și își confecționă o pancartă. Cu marker-ul negru scrise cu grijă, cu litere de-o șchioapă. Isus va veni! Bucurați-vă! A doua zi de dimineață, se duse la Victor Babeș, cu pancarta. În tramvai, o ridică pentru prima dată. Era foarte emoționat. Se întreba, ce gândesc oamenii care citesc pancarta. Văd oare și lumina? Puținii oameni din tramvai se îndepărtară de el, privind pe geam, oriunde altundeva. Nu se uită încă nimeni către lumină, își spuse. Nu încă. Apoi, în fața spitalului, se opri nehotărât, i se păru dintr-o dată, că - din cauza copacilor scunzi, proaspăt înfrunziți - nu ar avea vizibilitate. În cele din urmă, se poziționă pe spațiul verde din marginea bulevardului și își ridică pancarta. Puterea de a rezista ar trebui să vină în scurt timp. Era important să nu se clintească, să nu își coboare privirea. Va fi îmbrâncit, poate, de oameni. Scuipat, lovit, trântit la pământ. Dar nimic nu-l va împiedica să revină, zi de zi, lună după lună, anotimp după anotimp.

În sfârșit

Într-o bună zi, o văzu pe ea. Era deja acolo, în fața spitalului, cu o pancartă în mâini. Statura dreaptă. Privirea nemișcată în față. Isus va veni! Bucurați-vă! O lumină blândă se revărsa asupra ei. Simții că i se înmoaie genunchii. Era exact femeia din visul lui, pe care îl avusese identic, de atât de multe ori, pentru care el renunțase la tot. Exact precum în vis, era acolo. Șirul nesfârșit de ambulanțe, cu sirenele aprinse, care așteptau să intre în curtea spitalului. Era acolo vacarmul. Frica. Neputința. Era ea, singurul om rămas în picioare. În vântul de marmură albă venind dinspre pustiu, avea voie să stea neclintită. Într-o străfulgerare, își dădu seama. Ea nu se urcase la etajul 101. Ea nu se cufundase lin, în ape limpezi, cu delfini așezați atent, la distanțe egale. Ea nu ridicase un pic peste ceilalți telefonul mobil, să prindă unghiul perfect. Ea nu desenase cu degetul miri voivozi prin aerul înmiresmat. Ea nu se urcase pe bancheta din spate a Mercedes-ului 600 SEL cu trei broboane de transpirație pe frunte. Ea nu rostise, în plin soare, cuvinte de bună-întâmpinare în greaca veche. În plus, era limpede, că ea nu revenise din State.

Aritmie. Hashtag. Ciot de ciută.

6 din 49.

Puls.

Ajunse în fața ei. Recunoașterea fu reciprocă și imediată. Doar în vibrația privirilor înlănțuite se putea observa intensitatea emoțiilor. Aproape în același timp, întinseră mâna unul către celălalt. Atingere ancestrală. El rosti simplu:

- Iosif.
- Maria, răspunse ea.

Mă bucur.

Salvarea