Întâlnirea de două zile

Ceva m-a mânat afară azi dimineață. M-am suit pe bicicletă și am mers până la liceu, pe străzi pustii care răsuflau ușurate. Spre surprinderea mea erau toate intrările întredeschise. Poarta de pe Roma. Intrarea elevilor. M-am oprit în cele din urmă la intrarea profesorilor, în fața ușii grele din fier. M-am dezbrăcat de vreo treizeci de ani și am îndrăznit. Radu îmi spusese, cu ceva vreme în urmă, să pășesc ușor, așa că am deschis ușa ușor, am pășit ușor. Paznicul. Speram să pot trece, să nu-și dea seama că nu aș fi licean. Credeam că se va uita doar la aripi și mă va lăsa să trec. Dar nu m-a lăsat, mi-a cerut buletinul și m-a întrebat la cine am venit. Am rostit numele voastre în ordine alfabetică, trebuie să ne întâlnim aici, am spus, la întâlnirea de două zile de la terminarea întâlnirii de treizeci de ani. Doar să ne așezăm în bănci și să strigăm absența. Să strigați absența? Absența timpului. M-a privit lung, mi-a întins buletinul înapoi și mi-a zis că nu pot intra. Ha-ha. E limpede. E clar cum pot să-l conving. I-am arătat resturi din noi, pe scările către cancelarie, bucăți mari de plutire. Mi-a zis că îi pare rău, dar trebuie să plec.

Ce-ar fi să ne revedem zilnic? Ce ziceți? Nu mult, preț de câteva minute, cât să ne îmbrățișăm. Cât poate să dureze? Combinări liniare din noi - câți om fi - luați câte doi, înmulțite cu un minut unul în brațele celuilalt. Da, știu, nu se poate. Cine ne-ar da voie să devenim atât de puri? Atunci hai să ne vedem pe ascuns, după 24:00! Dar ce zei ne-ar suporta cu aripi crescute drept din umeri? Cu suflete ușoare pe termen nedeterminat?

Ce zei, întreb.

Sub frunze înalte, mergem mai departe. Tot mai departe. Dihănii negre ne adulmecă din urmă și, blânde, mănâncă țărâna unde am călcat și unde am stat. (Lucian Blaga)