Roșu carmin

Tună afară, undeva departe. A plouat, a bătut vântul, iar acum copacii învolburați deschid cărări către cer. Griul e greu. Dâra furtunii a înnegurat albastrul adânc al înserării.

Tablou de iubire? Prezent.

Muncitori - 5 la număr? Prezenți.

Sentimentul de gol apăsător, de pierdere? Prezent.

Aș vrea să alin cumva alinierea la stânga a norilor. Întreb cu voce tare, să mă audă făuritoarea de îngeri. Sentimentul de pierdere? Îl mai știi? Îl știa foarte bine. L-a desfăcut în ziua aceea de toamnă târzie, de față cu mine, în piese mărunte și le-a aruncat de pe scenă direct pe trotuar, sub pași de oameni albi. A spus că nu-i pasă. Ce? Mie îmi pasă? Nu știu cum să rostesc cuvinte pentru că are pe ea ia simplă, palidă, fără model. Iar pasul îl are precum vorba. Direct, ca și cum ar pluti. Bam! Bam! Bam! Pășește de la dreapta spre stânga către un fel de perfecțiune, fără să și-o dorească. Ea, cea albă, se strecoară neobservată printre zeci de priviri. Doar eu văd, că ascunde ceva. Dincolo de neclintire - dăruirea totală. Ascunde foc, foc cu flacăra neagră, ferit de iubiri străine într-o perfectă sferă roșie. Ascunde fâlfâit de aripi.

A ascuns, în cea din urmă zi, un talisman la rădăcina unui brad din foarte mare depărtare. Mi-ar trebui o noapte și o zi să ajung la bradul acela de foarte departe. Poate, într-o bună zi, mână în mână, după vieți întregi trăite degeaba, vom ajunge din nou acolo. Peste vin roșu, roșu carmin, am putea picura, conform obiceiului, câteva lacrimi. Peste cicatrici și riduri am putea trece, cu mișcare ușoară, o cruciuliță de argint, adusă de la Ierusalim.

Ar fi, cred, suficient.