Dervent

Nu mă aflu într-o miriște de mei.

Sunt într-o cameră albă, așezat incomod pe scaunul din plastic rezistent, cumpărat probabil de la IKEA. Un Kullaberg sau poate vreun Yngvar, cu asamblare în 3 pași, o șurubelniță și un om.

- Am scris ceva poezii în adolescență, spun eu.

- Ok. Știm asta. Dar în afară de lucrurile banale pe care le pun adolescenții prin versuri, nu cumva ai strecurat - bine-înțeles fără să vrei - îndemnuri rebele, cum ar du-te și împlinește-ți visul?

- Nu sunt sigur. Cred că am scris o poezie cu un astfel de mesaj, dar puțin expresivă, și fac un gest prin aer, care să sugereze lipsa de importanță.

- Spune-o, totuși... Privirea lui căpătă mai multă intensitate. Dacă îți mai aduci aminte, bineînțeles.

Bum! Bum! Bum!
Care este vorba?
Care este taina?
Care-ți este dorul?
Vino către mine de aur!
Vino către tine de aur!
Pas către vin, pelin!
Dar ascunde-ți visul de vie,
În pustiul de bine,
În statul de sine,
În vinete vine.
Visul de viață,
Răsucit către soață,
Îmi este poveste,
Copiii să-l vadă,
Xerox-ul din stradă,
Cum fragul copiază fraga,
Cum dragul copiază draga,
Cum pixel-ul resimte,
Dorul de viață cu minte.
Copiii să vadă,
Barul murdar din dolar,
În evidențe secate.
Sărmane surate,
S-ar putea să devină,
Liană de sfinte înșelate,
Una pe față,
Două pe spate.

M-am oprit și am tras aer adânc în piept, pentru că o rostisem dintr-o suflare. Privirea îi înghețase, pierdută undeva în spatele meu. Secunde bune nu a rostit nimic. M-am gândit că mai este cineva în cameră. M-am întors pe scaun, dar în spatele meu nu era nimeni, doar o ușă dublă, închisă.

- Știi că nu ai voie? Să transmiți mesaje atât de clare de rebeliune? De revoltă împotriva guvernării mondiale? Știi asta, nu așa?

- Îmi pare rău. Nu a fost cu intenție, cred că tocmai văzusem la televizor o știre despre spectacol, că trebuie să continue, că trebuie să fim măreți din nou și m-a luat valul. Îmi pare rău. Am plecat capul, evitând privirea lui iscoditoare.

- Da. Da. Spectacolul trebuie să continue, dar nu este vorba despre voi. Voi nu aveți focoase. Trase aer adânc în piept. Voi nu aveți rachete balistice intercontinentale. Și nici sateliți. De fapt, voi nu aveți nimic. Doar poezii și mioare. Dar ce faci cu poeziile? Te pot ele hrăni? Te pot ele apăra? Pot ele păstra o flacără vie? Nu. Așa că trebuie să ascultați de noi. Vorbea cu atât de mult patos, încât aproape se ridicase de pe scaun.

- E adevărat, nu avem decât poeziile și mioarele... repet eu, mai mult pentru mine.

I-am privit din nou fața. Exprima o mare dezamăgire. Din urechea stângă, curgea un fir subțire de sânge, care picura cuminte, pe gulerul alb al cămășii.

- Nu înțeleg, de ce nu puteți asculta niște ordine simple? Ce-i așa de greu să îți dorești cât mai mult? Să nu ai limite când îți dorești? Noi ne străduim să punem la știri, pe străzi, în metrouri imagini cu mulți, foarte mulți bani. Se ridică de pe scaun. Uite-i! Gesturi ample prin aer. Sute, mii, sute de mii, milioane. Să foșnească bancnotele! Să se alinieze teancurile la marginea mesei! Să se coloreze pixelii soldurilor! Vena de la gât, îngroșată, pulsa vizibil iar sângele, din urechea stângă, șiroia. Ce-i așa de greu, să vrei foarte mulți bani? Ce-i așa de greu, să te plictisești repede de ceea ce ai și să cumperi ceva nou? Trebuie să cumpărați încontinuu, fără pauză. Pentru asta, da, vă punem la dispoziție reclame, care să vă modifice continuu percepția. Își pițigăi vocea. Asta era frumos ieri, dar azi nu mai este, îmi pare rău. Uff! Apoi, ce este așa de rău în a iubi niște idoli? Voi aveți idee cât ne costă pe noi să vă oferim atâția idoli, pe care să îi adulați și să îi urmați? Voi risipiți iubirea pe familie, pe copii, pe prieteni! Ce-i prostia asta? Familia? Trebuie spulberată noțiunea de familie. Ce-i așa de greu să vă despărțiți după ce ați făcut copii? Un copil crescut fără dragoste, nu va iubi sau - dacă prin neșansa - ar ajunge să iubească, trebuie să vadă asta ca o boală curabilă. Aaah!! Când se va arunca un tată, cu mâinile goale, cu pieptul dezvelit, în luptă pentru noi? Pentru copilul lui, da, ar face asta, ar muta munții din loc, fără să-i pese de propria lui viață. E și mai rău cu mama puiului! Ce? Cer atât de mult? Să luați copilul de la sânul mamei? Mă privi din nou, drept în ochi, pentru a-i putea vedea suferința. Umărul stâng al cămășii era îmbibat de sânge. Își pierdu echilibru, se rezemă de masă, apoi se răsturnă în scaun cu un oftat adânc. Se întinse către display-ul din fața lui și făcu câteva click-uri. Roti privirea prin cameră, fără să mă vadă.

- Pot să vă ajut cu ceva? întreb eu

- Da, da ... Dar se opri, în spatele meu se auziră niște zgomote de pași, dar nu era nimeni, ușa dublă era închisă. Următorul cuvânt îl rosti clar, fără grabă, asigurându-se că îl înțeleg. Dervent.

- Poftim?

- Dervent. Crucea făcătoare de minuni se găsește în paraclisul din partea stângă ... Apoi cu o grimasă de durere: O să fie bine.

În clipita următoare, ușa dublă se deschise larg, cu zgomot. În cameră intrară trei persoane. Doi bărbați înalți, blonzi, bine făcuți, se îndreptară direct către el și îl ridicară de subțiori. Al treilea - un domn între două vârste, cu tâmplele cărunte, îmbrăcat elegant - rămăsese în dreptul ușii, ținând-o deschisă. Abia după ce închise ușa cu un gest lin dar ferm, își îndreptă privirea către mine. Tăcu o vreme îndelungată. În cele din urmă, după ce își drese glasul, începu:

- Deci tu pentru ce ai fost acuzat?

- Am scris ceva poezii în adolescență, am răspuns eu.

rugina-n in latina