Început de toamnă

Sau istoria celor zece minute

Nu știu de ce deschid dosarul meu verde. Încerc, poate, să rămân aproape de mine. Jumătate alb, jumătate negru. După luni întregi de soare nimicitor, astăzi este neașteptat de rece. Se arată primul semn de toamnă. Este o ceață ciudată, ridicată la vârful copacilor. Fiecare este liber să vadă ce vrea în acest început neașteptat de toamnă. Liber să conjure. Liber să declare sfârșitul lumii. Eu, unul, îmi arunc privirea de jur împrejur și aleg în cele din urmă cărarea pentru îndrăgostiții înlănțuiți. Cărarea cu o singură floare galbenă. Cărarea pe care și noi am pășit cândva. Mă întreb acum, cum ar fi fost viața mea alături de tine? Tu, impetuoasa. Tu, cu sânii tăi imenși, sufocându-mi respirația către dimineață. Tu, cu nesiguranța ta, provenită din lipsa timpurie a iubirii? Tu, cea alergică la orice autoritate feminină? Tu, cu iubirea ta cea statornică. Tu, care dețineai un singur adevăr, care până la sfârșit ar fi devenit și adevărul meu. Abia atunci, la ceas târziu, am fi găsit noi doi împlinirea în interiorul cercului celor neclintiți. Un metru jumătate, poate chiar un metru șaizeci, atât am fi avut la dispoziție - nu mai mult. Dar fericire ar fi existat totuși, dacă nu în aprilie, atunci o lună mai devreme, în luna lui Marte, când ne-am fi udat pe aripi, unul pe celălalt.

Fericirea - așa ca și concept de sine mergător - există doar în scrieri scrise în duminici solare. Așa că nu are rost să-mi imaginez cum ar fi fost să fiu fericit. Zece minute pe zi și douăzeci de minute pe zece aprilie. Bucuria, în schimb, de a-mi contempla neputința, eșecul, este cea care mă face să revin, cu aceeași distanță de siguranță - de aproximativ doi centimetri - în aproprierea ta. Mi se întâmplă rar, dar este precum o rugăciune. Amintirea acelui sărut nesfârșit, cu două laturi egale, pe banca din spatele catedralei. Atunci, în serenisima seară, am nemurit pentru întâia dată.

Cras amet qui nunquam amavit; quique amavit cras amet.