Oameni cu rădăcini

Orăștie este locul în care mi-am petrecut o mare parte a copilăriei. De regulă, copilăriile nu sunt magice dar copilăria mea la Orăștie a fost magică. De aceea încerc să descriu locul acesta, care trebuie să fi adus magia copilăriei mele. Acolo se văd cu ochiul liber rădăcinile omului în pământul lui. Desigur, nu toți oamenii sunt la fel. Cu toții creștem din pământ, dar unii dintre noi pleacă, se rup de rădăcini, să-și caute altundeva o altfel de fericire, mai mare. Alții rămân locului. În ciuda greutăților vieții, în ciuda faptului că ar putea mânca mult mai mult în alt loc. Că ar putea râde mai cu poftă altundeva. Dar ei se uită la rădăcinile lor și rămân locului.

Rădăcinile mele sunt la Orăștie și atunci când revin acolo, ele mă regăsesc și mi se înfig înapoi, drept în inimă. Când eram mic, aveam acolo, tot timpul un secret sentiment de fericire, pe care bineînțeles nu stăteam să îl analizez, ci, pur si simplu, îl trăiam la intensitate maximă. Îmi spuneam că este râul sau peștii lui, îmi spuneam că este fotbalul din prund, îmi spuneam că este dealul de dincolo de râu, că sunt prietenii mei sau chiar eu, dar nu mă uitam la rădăcini. Acum, că am crescut, mă uit. Desculț, stau în picioare pe malul de lut al râului.

Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
Și inima-ți zvâcnește mai rar,
Ca și cum nu ți-ar bate în piept,
Ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
Și dacă ți-ai sângerat picioarele
Te așezi pe un podmol de lut.

(Lucian Blaga - Sufletul satului)

La școală, când am descoperit poezia aceasta, am continuat zile în șir să o murmur șoptit, atunci când eram singur, fascinat de această miraculoasă și neașteptată congruență cu Orăștia din sufletul meu. A trecut de mult perioada în care aveai voie să vorbești despre lucrurile acestea, că omul este legat de pământul lui, că este parte din el și că îl iubește. A trecut de mult perioada în care aveai voie să vorbești despre pământul care te-a născut. Să pronunți cuvântul patrie. Și totuși, pentru că simt, eu am voie.

Așa găsesc eu că poți defini noțiunea de patrie. Nu doar pământ, ci pământ cu rădăcini de om. Sau pământ care, iubit fiind, iubește.

Este ceva ce izvorăște de dincolo de civilizație, de cultură, ceva ce a fost imuabil de-a lungul întregii istorii a omului, ca un fel de altă inimă, bine ascunsă, cuminte și incapabilă să doară. Dragoste de pământ. Șoapte ale sufletului, pe care nu știi cum să le rostești. Tot ce înțelegi este, că trebuie să rămâi locului, precum copacii. Poate că ar trebui să ne lipim tâmpla de scoarța copacilor vechi de lângă noi, dar mult timp - câteva secole - și abia apoi să ne rupem de rădăcini și să plecăm.

Sau nu.

Ca să poți să fii, stai locului și sfințește-l, iar în călătorie trimite-ți numai ochiul... Vai de cel care se odihnește la umbra copacului sădit de strămoșul altuia. Lasă-te ars de soare, dacă n-ai moștenit vreo umbră de arbore. Sădește-te tu însuți, dacă nu s-a sădit pentru tine! Fii strămoș, dacă n-ai avut norocul să fii strănepot! (Nichita Stănescu)

Hmm. Este loc aici, acasă, și pentru mine.