Omul simplu

Adolescența, apoi anii primei tinereți au avut condiționarea energiei și elanului animalului eliberat din cușcă. Nu prea am știut ce fac, încotro mă îndrept, cine sunt. Am urmat fără niciun gând indexul instinctelor. Am dărâmat. Am construit. Am iubit. Important era 'ce' și 'când'. Nu 'de ce'. Stringența de a împlini lucruri, de a desena contururi rotunde, de a ridica praful drumurilor a fost cea mai importantă încrâncenare a tinereții mele. Valurile mari erau perfecte pentru plăcerea de a le înfrunta. Dar dincolo de zbucium, de luptă, ele aveau și un alt efect, mult mai important. Mă spălau de tot ce nu era al meu. Multe lucruri îmi plăceau la alți oameni și îmi imaginam că le am si eu. Mă străduiam să le am și - în imaginea din oglindă - chiar le vedeam. Construite forțat, acolo pe chipul meu, să acopere cine-știe-ce. Încet-încet, anii plini de zbucium și suflare întretăiată ai tinereții aveau să arunce deoparte toate aceste accesorii ale eului, lăsându-mă doar pe mine și liniile mele din palmă. Linii clare, curate, adânci. Târziu, cu privirea încremenită în palmă, mă văd pe mine. Eu, cel din spatele meu. Devenirea mea.

Devenire dusă în sfârșit la capăt: sunt un om simplu. Mă bucură lucrurile simple. Mă bucură raza de soare care răzbătut până la mine. Mă bucură firul de iarbă apărut în crăpătura asfaltului. Mă bucură stăruința copacului de pe marginea drumului. Mă bucură atingerea blândă a valului întinzându-se pe nisipul ud. Mă bucură mama de mână cu copilul ei strecurându-se printre Audi-uri parcate lat pe trotuar. Mă bucură râsul copilului, cu capul dat pe spate. Mă bucură zâmbetul omului istovit. Dar cea mai importantă este chiar bucuria aceasta - de a fi simplu. Comun. Unul dintre foarte mulți altii.

Suntem simpli. Oamenii comuni, pe care sunt peste tot, dar nu-i vezi. Noi nu strălucim. Nici nu ne dorim asta. Noi nu purtăm aur, nici diamante. Noi nu ieșim în fața mulțimii, cu mâinile ridicate, să culegem aplauze. Suntem pentru totdeauna în spatele vre-unei scene. Stăm în umbră, făcând lucruri simple. Nu avem chip. Nu există aplauze. Noi nu stăm în fața reflectoarelor, înecați în lumină, lux și admirație. Aici, unde suntem noi, este întuneric și miroase a transpirație. Noi n-am câstigat olimpiade. N-am câstigat concursuri. N-am ajuns niciodată primii. Noi nu am urcat podiumuri, în urale și flash-uri. Poate că oameni ca noi țin panglica fină, la finish, ruptă de învingători. Oameni ca noi montează scene, podiumuri de premiere, ajustează reflectoare. Ne asigurăm că se aud aplauzele foarte bine acolo sus pe scenă, că reflectoarele scot bine în evidență strălucirea aurului.

Noi zâmbim când, neașteptat, ne găsește un apus de soare. Un miros de fân cosit. Un râs de copil. O atingere ușoară. E zâmbet pe o față fără chip. Un zâmbet simplu, comun.

Suntem simpli și - fără urmă de regret sau mâhnire - suntem bucuroși să fim și să rămănem așa.

Nu ne dorim nimic altceva, pentru că dragostea este ne este suficientă. Iubim și avem parte de iubire. Nimic altceva nu contează.