Primăvara 2020

El

Ordonanța zero - cea de urgență - a încremenit totul. Străzile orașelor, cărările haiducilor au rămas pustii. Nimeni nu intră, nimeni nu iese. Cu urechea ciulită, vietatea viilor așteaptă un râset de copil. Firul de viață al pădurii, fără de zburdă, fără de țipăt, nu îndrăznește să răzbată. S-a auzit până departe, strigătul mut al pământului , până tocmai în Japonia. El - japonezul final - n-a întârziat. A venit cu ultima visare, în zori de zi, să salveze sosirea primăverii noastre. Este singur pe stradă, cu un aparat super-sofisticat atârnat de umăr. Caută în jur, cu un fel de receptor uriaș, cu mișcări lente, atent la fiecare semnal. Prinde semne vagi, adieri ușoare. Zgomotul de fond al știrilor de senzație îi bruiază puternic recepția. Nici urmă de zambilă, de ghiocel, de violetă. Se uită în reviste vechi autohtone, cum trebuie să sune șuvoiul. Vântul blând, vântul vâlvoi. Ciocănitoarea, cea cu multe culori. Mioara. Miorița. Bănuțul. Miezul de zi. Vinerea mare.

Renunță.

În cele din urmă, aplică o hașură apăsată, de negru cu alb, de DA si NU peste graffitti-ul din centrul orașului.

Noi

Noi, românii, am rămas în izolare. Închiși în facebook. Sunt totuși semne de primăvară la știri, în fiecare seară. Totuși, cum ar ști ea, primăvara, să vină fără dorul nostru? Măreață, vastă, brună către vale? Ne dorim doar cinci numere seci. Tânjim după ele, chiar și la un minut după ce ne-au fost comunicate. Semănăm cu toții, din ce în ce mai mult, cu Antonia. Știm totul. Știm totul despre ventilație, respirație. Despre arătare. Despre vaccin. Reușim chiar să explicăm tot ceea ce știm, cu gesturi pline, de lângă calorifer. Dar am uitat de acea vestitoare, cu buzele viorii și ochii umezi, cu trenă bicoloră, de mugur și flutur. În loc de muzică, folosim termopanul. Tâmp, rezistent la sesiuni dese de ploaie, cu etanșare în trei straturi. La televizor e plin ziceri si preziceri rostite zilnic de muritorii aroganți, cei cu inimi de rezervă. Ei știu despre primăvară, ca ar aștepta la subsol, în fața liftului, dar nu menționează nimic. Desenează, în schimb, neobosiți pe harta țării contururi perfect închise.

Ei ar fi în cafenele, la o cafea aburindă servită direct de la cafetiera. Ar fi în reprezentanțele Porsche. Ar fi in mansarde, atunci când plouă infernal. Dar ar avea febră cu puritate foarte mare - de 48 de karate. Ar fi dincolo de linia jandarmilor.

Grrrr...

Inchis in linie

Eu

Instrucțiunile pentru 2020 le-am lăsat jos, în mașină, în torpedo dar nu am mască, să pot coborî după ele. Confuz și deprimat, depind de televizor. Mă mut de pe un canal pe altul, în căutarea culorilor. Din siguranța absolută a dormitorului, privesc afară. Un geam, un alt geam, o pânză de păianjen. Raza de soare se descurcă cumva, răzbate oblic dincolo de gri, apoi se redresează în contururi de aur peste mai marii merelor. Regele soare ar apune către apus. Dar până la urmă se răzgândește. Rămâne în reverie, cu pensula în mâna dreaptă. Verdele mai la sud, după albul pastelat și după galben. Nu-i place blocul cel nou, de la bulevard, deși dă semne că s-ar supune, dar nu e sigur și cheamă deci apa cernută pentru o schimbare de nuanță. Plouă din nou. Mă retrag din cadrul ferestrei. Aș vrea să inspir adânc, tocmai acum. Dar mă abțin.

Cu mâna, desenez în aer o linie verticală.

Trestia

Să sară! Zic drept, cu glas noduros. Mi-ar place să tresară mierla și gândul! Pustiul și pusnicul! Maria! Floarea mea din Belgia! Tărâmul oprit! Carabinele carabinierilor! Scoicile scoase din uz! Siiimt, frate, dor de primăvară!

Inchis in linie

Jos de tot

Martie a trecut. A trecut și aprilie, cu începutul lui cu tot. Când nu mai spera nimeni, atunci s-a întâmplat. Dorul de viață a fost găsit de autorități, însingurat, ghemuit într-un colț încarantinat, cu ledul roșu aprins.