Neliniște

Este o dimineață întunecată, pe malul mării. Dintre toți acei oameni care veniseră ieri pe plajă, bucurându-se de soarele neașteptat de cald într-o zi de octombrie, a rămas unul singur. Se plimbase și el mult timp printre grupurile leneșe de oameni ieșiți la malul mării, desculț cu apa rece și sărată a valurilor în tălpi. Către înserat, a luat-o în direcția opusă stațiunii, a mers mult dincolo de Popas până a rămas complet singur, cu plaja și marea. După o vreme, s-a oprit, s-a retras un pic mai departe de țărm, spre capătul plajei, la adăpostul unei barăci părăsite și a unei sălcii cu frunzele încă verzi. Imaginea asta o știa dinainte, fără să fi ajuns acolo vreodată, o avusese deja în minte pe tren, până în cele mai mici detalii. Iar acum o trăia. Cu ochii mereu către mare, către linia orizontului, fără gânduri, fără constrângeri, se simțea cu adevărat împlinit. Gândurile încremenite lăsau inima să respire. Ore în afara timpului.

Știa dinainte

Dimineață de azi e grea, încărcată de nori coborâți foarte jos. Marea e întunecată și ea, cu valuri mai mari decât ieri. Învelit bine în sacul gros de dormit - un Marmot cumpărat anul trecut pentru excursia în Retezat - nu a dormit totuși bine. Dar asta era mai puțin important. Își dorise foarte mult să doarmă o noapte pe malul mării, pe o plajă pustie, sub o lună rece. Își împlinise un vis vechi, din adolescență. După câteva mișcări pentru dezmorțire, mâncă restul de sandviciuri împreună cu trei câini - care adulmecaseră de cine-știe-unde mirosul de salam. Împachetă sacul de dormit și restul lucrurilor și porni pe jos, înapoi către Neptun, unde coborâse ieri după-amiază din tren. Din cauza vântului puternic pescărușii zboară astăzi tăcuți. Devine din nou conștient de mirosul puternic de sare, după care tânjise și trage adânc aer în piept. În zare se conturează acoperișurile Popasului. Bărci aruncate pe mal, doi oameni, civilizație. O barcă albă, trasă prea puțin pe nisip se ridică și se clatină la fiecare val. Cum este oare ancorată? Nu se vede nimic, nicio funie, nicio ancoră. Dar seamănă mult cu ceea ce își imaginase deja. Plaja pustie, bărci dezordonate, sentimentul acela de pierdere. Știa că va veni. Toate acestea și le dorise atât de mult, încât își conturase dinainte imagini si trăiri până în cele mai mici detalii, iar ele se împlineau acum aievea. Zâmbi amuzat de faptul că - uite! - lucrul ăsta nu îl știuse dinainte. Și anume că acum - apropriindu-se de cele două persoane - avea să își caute cuvintele de salut, gesturile, atitudinea. Nu voia să pară un ciudat, dat fiind faptul că era singur, cu un sac de dormit în spate, că era luni și că era luna octombrie. Le repetă de câteva ori în gând până când fu mulțumit.

Dar, neașteptat, până să ajungă în dreptul lor, persoanele se retraseră înăuntru. Oarecum frustrat, își zise totuși că este mai bine așa - fără să fie nevoie să se prefacă în vreun fel, de dragul unor aparențe. Spre surprinderea lui unul dintre bărbați nu intrase înăuntru, acum își dădea seama, ci se așezase pe verandă, în dreptul unui șevalet. Un pictor pe malul mării învolburate. Bineînțeles. Trăia bucuria acestei idei. În plus era ceva neprevăzut. Când ajunse în dreptul lui se opri, pe jumătate întors către omul de pe verandă și ridică mâna în semn de salut. Silueta lui pe orizontul gri, cu fundalul mării agitate în spate - trebuie că este o imagine cu potențial artistic, o sursă de inspirație - așa că, deși se întorsese să își continue drumul, mai rămase acolo locului preț de un minut fără sa facă nimic, privind în jos, cu un zâmbet pierdut pe față. Ce noroc! Valurile de un alb nefiresc întârziau mult pe griul amestecat cu maro al nisipului. Scoicile aduse de mare erau mari și - lucru interesant - erau toate întregi, neciobite. Încremenise într-o stare de fascinație a culorilor, care deveniseră dintr-o dată foarte intense, clar definite. Zgomotul valurilor dispăruse. Nu mai simțea în nări mirosul de sare. Dar simțea din ce in ce mai puternic un straniu miros de vopsea. Încercă să își aducă aminte când îl mai simțise. Barca era într-adevăr neobișnuit de albă, probabil proaspăt vopsită. Dar de ce nu mai mișcau valurile barca? Un pescăruș plutea deasupra bărcii, cu aripile întinse, alb pur pe cerul de plumb. Culoarea zborului și, dincolo de ea, culoarea întunecată a vântului. Țipătul pescărușului înghețase în cenușiul vântului, proaspăt conturat. Se simți dintr-o dată încercat de o teamă nelămurită, de o neliniște. Ca și cum ar fi stat așezat pe o șină de cale ferată. Ar putea sa vină un tren oricând. Trenul lui către casă. Da. Trebuia să se grăbească către gară. Încercă să plece mai departe, dar nu se mai putu mișca. Încercă cu disperare să facă un pas. Să își miște măcar mâna. Nu putu. Se uita cum culoarea proaspătă a blugilor lui se usucă, devenind mată. Culoarea pantofilor, încă proaspătă, se scurgea și se amesteca cu culoarea nisipului, dar fu rapid corectată cu o mișcare ușoară din pensulă.

Zgomotul valurilor dispăruse

Începu să strige din toate puterile. Și strigătul lui surd modifică vag culorile din jur, dând întregii imagini - cu marea, cu cerul, cu silueta singuratică - o expresie de teamă nelămurită.

Mai degrabă o neliniște.