Sticlă și scrum
Dar deschideți odată porțile astea de sticlă! Război și apoi pace.
Rații
Libertatea este conceptul preferat al zilelor noastre, scrie pe toți pereții că ești liber. Dar rația de libertate am primit-o doar pentru câteva luni de zile, după acel decembrie '89. Până când noii stăpâni s-au organizat. Au redenumit epoca. Au dat jos tablouri. Au creat idoli noi, fără fisuri. Omul a căpătat un nume nou, care ne place: resursă umană. Dintr-o dată simți că ai rost, viața ta nu ar mai putea fi în zadar, te afli într-un cadru organizat de cineva foarte deștept. Și dacă am ajuns să folosim eficient fiecare gram de material, fiecare milimetru din metru, fiecare foton al razei de soare, fiecare cădere de apă, fiecare pală de vânt, fiecare grăunte de pământ, de ce nu am folosi eficient și fiecare bătaie de inimă. De ce să bată aiurea? Trebuie să bată pentru bani. Pentru profit. Dacă nu ai făcut profit, e o zvâcnire în pustiu. Deci au venit și regulile jocului. Ca să fii liber, ai nevoie de bani. Ești cu atât mai liber, cu cât ai bani mai mulți. Aici s-a terminat rația noastră de libertate. Zidurile de beton au fost înlocuite cu ziduri din sticlă. Nu ești închis, poți vedea dincolo lumea întreagă, nu există limite pentru speranță și vis. Astfel orice fel de libertate s-a transformat în libertatea de a munci. Așa s-au inventat corporațiile. Locuri în care ești liber să muncești de dimineața până seara între ziduri de sticlă.
Corporații
Trebuie să recunosc. Îmi plac corporațiile, în special cele mari, americane. Au aerul acesta aparte, de aglomerare de zgârie-nori, numai sticlă și oțel, ce îndrăzneală nebună! zgârie-nori aruncați în sus, prin Dumnezeu. Au aerul de plajă de ocean, cu palmieri, cu valuri răsucite frumos pe albastru. Au aerul deșertului cu cactuși singuratici și chiote de cowboy. Au aerul asfaltului cu praf roșu, al șoselei numărul 66, cu urme rectilinii de Mustang. Au aerul măreț al canioanelor, modelate de un altfel de zeu, mai priceput. Un vis plantat, pe când eram copii, în sufletul nostru, își desface acum florile, își arată roadele. Cu toții vrem să fim corporatiști. În trecutele vremuri roșii, sufletul nostru, împrejmuit de ziduri înalte, era pământul perfect pentru sămânțele aduse de vântul de la apus. Au crescut mari, sunt aici în grădina semiramidă din tine. Iar promisiunea este explicită, scrisă cu lumini de neon roz: veniți și visele vi se vor împlini! Te întrebi, cu mâna la gură. Cum ar fi să fie posibil? Visul american împlinit chiar acasă la mine?
Piiing! Ai răspuns corect. Este posibil. Haide!
Transformare
Ascultăm chemarea. Ne îmbulzim cu toții. Doar cei mai buni reușesc să treacă dincolo de sticlă, în aerul rece, condiționat. Este prima dovadă că ești special, că meriți. V de la victorie. Aștepți cu inima zvâcnindu-ți puternic, să începi să devii. Un singur rând, toată lumea! Ne aliniem frumos pe mocheta groasă. Bogdan? Prezent! Hai, vino înăuntru. Acolo, într-un cadru oficial, cu fursecuri și Coca-Cola, ești invitat să urmărești o prezentare despre tine. Că ești neterminat, cu multe piese lipsă, dar că aici ai, în sfârșit, șansa să te împlinești. Ce bine! Ce ușurare! Apoi, către sfârșit, așezi mâna pe teancul gros.
- Te lepezi de Miorița? - Mă lepăd de Miorița! - Te lepezi de Miorița? - Mă lepăd de Miorița! - Te lepezi de Miorița? - Mă lepăd de Miorița!
Scrum
Dacă vorbim despre corporații, trebuie să vorbim și despre scrum. În corporații există scrum și un stăpân al scrumului. Master-ul scrumului este cineva special instruit să numere secundele altora. Între secunda 12 si 1526 ai făcut task-ul numărul unu. După aceea, 123 de secunde, nu ai făcut nimic pentru companie. După aceea ai început task-ul doi, dar te-ai întrerupt la secunda 341 și ai privit cerul pentru 17 secunde, locul acela albastru deschis, dintre doi nori. Fără rost. El înregistrează toate secundele, atât cele în care ai lucrat pentru companie, cât și cele în care n-ai lucrat pentru companie. Le notează și le discutați împreună. Mai ai nevoie de ceva training-uri pe partea asta, de gestionare a timpului. Și, privirea lui serioasă, ușor pixelată, te face să te simți vinovat. Iar tu chiar te simți oribil pentru acele secunde ale tale, irosite, neproductive. Cum ai putut? Apoi le dați foc. Așa e procedura, pentru că ar fi dăunătoare într-un mecanism aproape perfect. Rămâne scrumul. Master-ul scrumului trage aer adânc în piept și suflă scrumul. Nu mai rămâne nimic. Acesta este rolul lui de fapt, să ardă și să îndepărteze orice urmă a ceea ce nu ar fi de folos companiei. Puritatea este redefintă. Mai degrabă alb, decât cenușiul cenușii. Atât de alb încât, după o vreme, devii exemplu pentru alții, mai tineri. Apoi te obișnuiești cu focul și te întrebi: de ce nu? cât de greu ar putea fi să trag aer adânc în piept și să suflu?
Scena finală
Am băgat mâna în locul îngust dintre cele două cărămizi. Era acolo. Am simțit atingerea rece a metalului și m-am înfiorat. Am apucat pistolul cu două degete și l-am scos cu grijă. Apoi l-am ridicat, ținându-l de țeavă, strigând din toți rărunchii: Am găsit un pistol! Am găsit un pistol! Toată lumea s-a întors către mine. Am aruncat pistolul jos și apoi m-am aruncat la pământ, cu mâinile deasupra capului. Să mă încătușeze, să mă acuze, să mă arunce afară.
