Kremlin

Stepă relativ lină

Aș vrea să mă plimb cu sfială prin holurile acelea imense, de un lux nemaiîntâlnit, pline de aur, desăvârșite privirii celei mai exigente. Mi-aș lipi fruntea de coloanele acelea uriașe, să mă gândesc, copleșit, la cât de mic și neînsemnat sunt. Aș vrea să-mi petrec ușor mâna, abia atingând suprafața perfect netedă a pardoselii de marmură. Sunt atât de departe de perfecțiune pentru a păși peste ea cu întreaga talpă! Aș vrea sa contemplu în tăcere, cu mâna la gură, candelabrele uriașe, revărsând generos, dar blând lumina aurie. Aș vrea să mă alătur, în poziție de drepți, cu burta suptă și cu pieptul în afară, gărzilor palatului, aliniate pentru marea trecere a împăratului, să savurez măreția momentului. Aș vrea să mă așez într-un colț al mesei de la subsol, unde iau masa de prânz femeile de serviciu ale Kremlinului. Fără să mă ating de mâncare, doar sa le privesc ar fi suficient. Aș șterge fiecăreia, pe rând cu o batistă de mătase albă, sudoarea frunților lor. Apoi aș urca sus, în acel dormitor retras, neștiut și mi-aș apropria fața de sânul ei, al doamnei în negru, revărsat peste așternuturi fine de satin, și aș trage adânc, în piept parfumul roz întunecat. Apoi aș coborî către camera generalilor, unde, cu emoție, aș asista la cercul acelor oameni foarte mari, foarte curajoși și foarte deștepți, vorbind cu dispreț despre Miorița. Pentru ultima oară.

Dar înainte, aș vrea să întreb salcia mea, din dunga râului, dacă are rost.