Ziua în care am plecat

Afară este frig și soarele se pregăteste să apună. Mă uit pe geam.

Pe suprafața lacului, acolo unde apa nu a înghețat încă, s-au adunat o sumedenie de pescărusi. Nu se aud strigătele lor, dar s-au grupat corect, disciplinat în centrul zonei vizible. Dincolo de lac, orizontul a luat foc. De fapt doar un procent de 50% din orizont s-a aprins, ca să fiu mai exact 51.2%. Către apus, nori subțiri brazdează întinderea zărilor. Îi măsor atent cu privirea și îmi dau seama că este ok - au grijă să stea la distanța cerută, unul fată de celălălt. Verific și culoarea lor. Culoarea este și ea cea specificată în Nori în februarie, reflectați de ape înghețate. Chiar dacă nu s-a lăsat întunericul, luminile din parc s-au aprins, cumva în avans, să prevină vreo neașteptată înnourare de severitate ridicată. Există înnourari severe - de severitate B, înnourări foarte severe - de severitate A sau înnourări neimaginat de severe - de severitate UNU. Șirul luminițelor subiliază cu precizie linia orizontului în flăcări, încercând parcă să crească cu procente bune - în mod artificial evident - sentimentul de satisfactie.

Doi copaci, apăruți din vreme acolo, întreabă deosebit de politicos, dacă ar mai fi ceva de adăugat. Le privesc arcuirea și mi se pare a fi cea standard, ceea că dovedeste faptul că au experientă mare, au făcut lucrul ăsta de o grămadă de ori până acum. Mă uit la ei cu mai multă atenție și, la un moment dat, realizez că nu mai au frunze. De fapt știam. Ei si-au pierdut de luni bune frunzișul, l-a risipit vântul prin colțuri uitate ale naturii. Vântul a bătut atunci sălbatic, zile în șir, până când podoaba galben-strălucitoare, cu care împodobise atâtea visuri în toamnă, le-a fost smulsă și dusă departe. Task complet, totuși...

Nu cred că este suficient.

Visele acelea au rămas. O mie de vise, care au rămas. Forța celor o mie de vise mă îngrijorează. Dacă ar încerca toate deodată să se împlinească, să devină realitate și în sforțarea lor, să adune fruzele risipite la loc, în coroane somptuase și să cheme pescărușii din locul prestabilit, care - venind în vârtejuri albe, zgomotoase și dezordonate - ar provoca zâmbete, pași în fugă înaintea părinților, suflete pregătite pentru orice ar fi - dar nemăsurabil.

Nu cred că este suficient. Las suma exactă plus 10% pentru cafea, mă ridic și plec. Deși nu am nici un motiv, sunt doar 70% mulțumit și las în mod intenționat ușa localului să se trânteascâ. Trebuie cumva să îmi exprim nemulțumirea pentru că știu, că și eu la rândul meu sunt privit și analizat. Zgomotul ușii, care se trânteste, mă face să tresar.

Un singur pescăruș zvâcneste, îsi întinde aripile și pleacă în zbor.