Ce legătură are site-ul acesta cu officedev?

Nici una.

Am fost cândva programator pasionat în domeniul office și - în urma unui calcul greșit - am cumpărat domeniul officedev. Despre vremurile acelea mi-aduc doar vag aminte. Știu că eram albastru. Aveam - ca toți colegii de altfel - pielea albastră, aveam ecranele calculatoarelor albastre, dar în special sufletele erau albastre. Condițiile de lucru erau excepționale. Pe birou aveam telefoane vii, vorbărețe, foarte simpatice. Computerele noastre aveau și ele viață și - lucru mai rar întâlnit - ți se puteau băga în sânge. Intrau pur si simplu în tine, prin pupilele dilatate ori prin buricele degetelor. Bit-ii se amestecau cu globulele rosii. Simțeai apăsarea usoară în coșul pieptului a procesorului de ultimă generație. Mi-aduc aminte că pentru orice dorință exista o parolă. Introduceai parola și gata! dorința se îndeplinea. Dar trebuia să ții minte o grămadă de parole. Totul era să îți lași computerul acolo, în vinele tale cât mai mult, eventual și după ce ai plecat de la servici.

Parola pentru datorie era simplă ca și cea pentru sacrificiu. Astea erau parole simple. Iar oricum managerii nostri ni le reaminteau zilnic. Alte parole le uitam pur si simplu. Nu mai îmi aduc deloc aminte parola pentru vis. Asta o uitam cel mai des. Din fericire, aveai posibilitatea relativ ușor să dai [skip] sau [back to work].

Seara ne luam toate minutele lucrate și le arătam managerilor. Ei luau fiecare minut, se uitau cu atenție la el, ai lucrat - n-ai lucrat. Așteaptă. Nu este suficient. Uită-te cu atenție la minutul ăsta. Mă uitam cu atenție la el fără să înțeleg. Nu cred că este suficient. Calculatorul era și el acolo, martor fidel, stătea încruntat la aceeași masa cu noi. Evita să te privească în ochi. Dar cel putin nu se scărpina aiurea ca noi, atunci când nu mai aveam cuvinte, ci dădea detalii concise, fără înflorituri despre fiecare minut. Era bine că era și el acolo. Eu mă trag dintr-o specie inferioară, căreia nu-i prea place munca, care tinde să fure sau să mintă, de aceea orice control era binevenit.

Ceva era totuși în neregulă. Așteptările mele erau ca - la o firmă atât de bine pusă la punct - sufletul meu să învețe să uite. Să uite ce este ăla Z B O R sau măcar să învețe să stea cuminte, să nu se certe aiurea cu cifrele, cu procentele, cu indicatorii. Aveam traineri cu experiență, care ne repetau într-una că avem nevoie de educație. Că avem nevoie de control. Training-urile erau gândite să acționeze ca un fel de anesteziant. Totuși anesteziantul atâtor cursuri și training-uri nu funcționa cum trebuie. Cel puțin nu pentru mine.

Vino, intră!

Intram. Lumina se stingea în camera în care intram. Lucrurile esențiale rămâneau ascunse, invizibile. Dar ei știau, fără să aibă nevoie de evidențe. Știau că murim încet. Și zâmbeau tăcut. Cei care, din greșeală, ajungeau să vadă zâmbetul acela erau - tehnic vorbind - damnați și pentru ei parolele private încetau să mai funcționeze.

Eu, unul, l-am văzut la începutul anului 2012. Apele lacului înghețaseră cu ceva vreme înainte, în ianuarie, dar nu mai știu exact. În fine, ce rost are? Este doar o amintire vagă și îmi pare rău că nu pot spune mare lucru despre ceea ce-a fost atunci. Doar că eram albastru...