Pe râu în sus
Când ies în stradă, doar așa, pentru frumusețea și pacea zăvoiului, primul lucru pe care îl fac este să mă duc la râu. Mă atrage râul, curgerea, apa lui, unda lui în permanentă regăsire. Pași grăbiți către malul lui, mereu aceeași caldă și reciprocă recunoaștere. Fratele meu.
Mă așez pe marginea digului, să fiu acolo, să respir, să ascult, să las murmurul tăcut să mă umple. După o vreme apare băiețelul blond. Se duce jos, acolo unde apa atinge pietrele malului. Nu stă mult pe gânduri - se apleacă și ia pietre pe care le aruncă în apă. Piatra împrăștie în jur stropi de apă, pe care el îi iubește. Se gândește la explozia de pe un câmp de bătălie. La câți soldați inamici tocmai a doborât. Tulburat, râul își revine repede. Totuși, valul nu rămâne la fel. Cerul căzut nu rămâne la fel. Își așterne tot felul de nuanțe de albastru. Pietrele rămân locului. Unda le ia forma și pleacă mai departe. Băiatul se mai gândește la peștii care sunt acolo dar nu-i vezi. Înoată în amonte, cu zvâcniri repezi. Oricând ar putea să cadă o piatră asupra lor. O piatră aruncată de el. De ce nu-i lovește niciodată? Ce știu ei dinainte? Băiatul se așează jos, pe vine, mai ia o piatră în mănă. Gândește: as putea să merg în vii, să prind prind țapi și apoi merg la pescuit pe râu în sus. Poate vine și Ionuț. Apoi aruncă piatra departe, până pe malul celălalt, unde se izbește de nisipul ud cu un zgomot înfundat și scurt.
Mă ridic de pe marginea digului și intru înapoi în curte. Băiatul blond a rămas jos în picioare, în dunga râului. Slăbuț, cu silueta firavă, dar este una cu râul. Iar râul este liniștit, întins și puternic. Adânc, în sufletul lui el simte că este exact la fel. Mereu diferit, dacă te uiți de aproape, dar nestrămutat, dacă este văzut de sus, de dincolo de dealuri și veacuri.
Odată, după o călătorie cu trenul, scriam în jurnal ca sunt născut din sămânța mișcării, că mișcarea stă la baza firii mele. Mă uitam cu luare aminte. Trecut și speranțe. Totul se mișca, chiar și atunci când stă. Sufletul curge fără încetare, precum râul. Valul este ispita apei. Acea iubire de o vară este ispita sufletului. Eu sau Claudia? A fost apa sau valul? Rămân mult timp, contemplând mișcarea, hrănindu-mă cu ea, lăsând-o să ia la vale gânduri mai ușoare, lăsând-o să dezvelească sentimente ascunse, lucruri vechi de prin mine, de care uitasem. Mișcarea de afară se vâră înăuntru, devine sânge, zvâcnire și scânteie.
Sunt în fața casei și mă uit pe zăvoi. Plec pe lângă râu în sus, încet, fără grabă. Mersului nu-i pasă de pas. O salcie ici-colo, tufișuri sălbatice, mentă răspândind tăcut mireasmă, flori de săpun, flori violete, înalte și drepte ca niște sulițe și tot felul de alte flori. Un gând ici-colo, ușor ca o impresie. Ceva mai în sus, băgat în râu este un adolescent șaten, înalt și subțire, îmbrăcat doar în costum de baie. Face un baraj pe râu din pietre si bolovani. Nu vrea să oprească râul locului, ci doar să-i schimbe cumva curgerea. Să-l schimbe. Să-l îndârjească în șuvoaie repezi și frumoase. Rămân să mă uit la el. Nu lucrează cu grabă, dar continuu, fără să se oprească. Caută pietrele mai mari, apoi pietriș. Pietrișul are rostul lui, să umple golurile dintre pietrele cele mari. Nivelul apei din spatele barajului tot crește. In mintea lui zice: uite cât a crescut râul datorita mie. Eu sunt acolo, în fiecare centimetru. Este o continuă luptă cu apa, cu valul, exact asta îi place lui. Mereu în apă, în mijlocul râului. Îmbrățișat. Împlinit.
Plec mai departe. După o vreme casele se termină. Strada Horia se termină. Începe câmpul, râul fără dig, vegetație fără îngrădire. Malul este rupt, neregulat, sălbatic. Râul este pe alocuri lat - îl poți trece cu pantalonii suflecați doar până la genunchi, în alte locuri se adună în făgașuri înguste și devine adânc, până la piept sau mai adânc. Aici se adună grupuri de fete și băieți să facă baie. Nu există margine dreaptă de beton, fundul apei nu e plat, sunt pietre, bolovani, nisip. Nu există reguli. Sari în apă de unde vrei, cum poți, totul pentru impresie. Înoți împotriva apei sau te lași dus în jos, plutind pe spate pe sub perdele de salcie. Nu există orar de funcționare. Dar pleci acasă, când te răzbește foamea. Soarele s-a dus de ceva ore dincolo de deal și de sus, dinspre munți, vine o răcoare aspră, cu miros de iarbă cosită.
Ziua s-a terminat și te uiți cu o osteneală plăcută în trup, de pe margine, cum râul continuă să curgă. El nu se oprește, nu adoarme, nu are vise. Caută, simplu, drum către ziua de mâine, în susur cuminte, fără de început și fără de sfârșit.
Din vălmășagul de trăiri de peste zi, tot ce înțelegi seara, chiar înainte de a adormi, este faptul că Dumnezeu există și că te iubește.