Zăvoiul

Este un drum de țară, undeva la marginea orașului. Ține linia râului, până sus, unde se pierde printre lanuri de porumb și vegetație abundentă de luncă. Strada mea. Ea are râul de o parte și casele de cealaltă parte. Casele stau cuminți, umăr lângă umăr, poartă lângă poartă. Râul curge, se străduiește mult, când limpede, cu pietre clare și pești ca niște impresii, când întunecat și învolburat. Din te-miri-ce se iscă praful drumului. Un pas un fugă, un rotocol de vânt, o mașină grăbită.

Când vine toamna, coboară peste zăvoi încet și indecis fumul din hornuri, miroase a lemn de brad ars sub plitele încinse din bucătării. Are o proprietate neobișnuită mirosul ăsta, apare atunci când ai avut parte de ceva frumos, ce trebuie ținut neapărat minte. Fumul coboară și - împreună cu tot restul - se vâra și el în amintire. În ciuda aparențelor, face lucrurile importante să fie mai limpezi și mai greu de uitat.

Brigitte

După ce a murit bunicul, bunica a rămas singură în casa din zăvoi și a adus în gazdă pe cineva, în camera de la poartă, un bărbat tânăr. Ionel este un om liniștit, tăcut, cu privire piezișă. Important este că te poți baza pe el. Am ieșit cu toții în stradă. Este iarnă și este deja întuneric deși întreprinderea nu a sunat încă de șase. Nu știu la ce folosește acum, este poate mai mult un fel de tradiție, dar întreprinderile din Orăștie sună la intrarea muncitorilor în tură. În zăvoi se aude cel mai bine ‚Vidra'. Sirena ei sună lung și gros. Sună duda, adică țeava. Dar în seara asta nu a sunat încă. În stradă, pământul este uscat și înghețat, iar din hornuri coboară fumul. Ionel ne povestește pentru prima oară despre prietena lui, Brigitte. Stăm în fața becului din stradă. Nu mă uit la el, mă uit în față, către râul înghițit de întuneric, care susură liniștit. Brigitte locuiește și ea în Orăștie, s-au cunoscut acolo, la uzina chimică. Dar ea este săsoaică și o să plece în Germania. Cândva, cât de curând. Toți sașii pleacă până la urmă în Germania. De ce ar mai rămâne aici? Și apoi, poate, o să-l cheme și pe el. Eu am 16 ani și mi-o imaginez deja în minte, deosebit de clar, are părul blond-șaten, cu bucle largi și are ochii albaștri și limpezi. Iar fața ei este aparte, foarte frumoasă, cu ceva ascuns în spatele trăsăturilor corecte de nemțoaică, un mister pe care ți-ai dori să-l dezlegi, dar care devine - pe măsură ce te apropii - tot mai adânc. Îl ascult pe Ionel fără să-l întrerup. O să plece în Germania, îmi repet, și îmi este clar că m-am îndrăgostit deja de Brigitte, fără s-o fi văzut vreodată. Ionel se oprește. Acum vorbește dintr-o dată despre altceva. O să trebuiască tăiate lemnele din curte și băgate în șopru.

Câteva zile mai târziu am întâlnit-o pe Brigitte. A venit Ionel cu ea la noi acasă, să ne facă cunoștință. Eram în bucătărie când a intrat, ea a intrat prima, apoi Ionel. Era îmbrăcată într-un pulover gros, cu fular tricotat în jurul gâtului și căciulă. Pieptul plin și fața îmbujorată. Era exact așa cum mi-o imaginasem. Brigitte. Bogdan. Ne-am pupat și ne-am strâns mâna. Sentimente fără seamăn se ciocneau haotic în sufletul meu, luminând precum fulgerele, dislocând bucăți mari din lucrurile pe care le știam sigure. Bucătăria devenise dintr-o dată foarte mică. Ce cald și bine e aici! Da. Luați loc! Mă mișc către scaunele de la geam. Dar nu vă deranjați, nu stăm mult. Își scutură buclele, are gesturi prelungi, perfecte. Am venit doar să vă pupăm. Se așează amândoi, totuși, jos. Din când în când o privesc și îmi explodează fierbinte sufletul, copleșit de frumusețea ei. Vorbim lucruri banale, care nu au niciun fel de semnificație. O să plece, în sfârșit, în Germania? Zâmbetul ei spune mai mult decât vorbele. Zâmbetul ei nu-l știusem. Da - dacă totul merge bine - în primăvara. Spun și eu lucruri despre mine, despre scoală, avioane și poezii. Din când în când privirile ni se întâlnesc. Dar cele mai frumoase zile pentru mine sunt atunci când vin aici, la Orăștie. În tăcerile mai lungi, se aude lemnul din sobă, pleznind mocnit sub flacără. Ei trebuie să plece. Mă bucur că ați trecut pe aici. Ieșim pe lângă lemnele din curte, la poartă ne luăm rămas bun. Magicianul a mișcat bagheta scurt, către mine. La revedere! Zâmbește. La revedere! O ultimă atingere, pentru o flacără ce nu se va stinge niciodată...

Ar trebui să mă întorc acolo, în noaptea rece, cu mâinile înfipte în buzunare, cu Ionel povestind lângă mine. Eram liniștit, vast, stăpân pe fiecare fibră a existenței mele. Eram eu oare sau era Orăștia? Zăvoiul sau Brigitte? Când fumul cade târziu în noapte, Brigitte zâmbește. Șaisprezece este aproape nesfârșit. Da, spun cu glas sugrumat, o să trebuiască tăiate lemnele din curte și băgate în șopru.

Privire înapoi

Aici. Exact aceasta este scena copilăriei, adolescenței și tinereții mele.