Săptămâna aceea
Există o vreme când iubești pentru prima dată. Tot pe atunci iubești și pentru a doua oară. Și tot pe atunci iubești pentru totdeauna. 1988 a fost cel mai frumos an al adolescenței mele.
Claudia
Pe Claudia o știu de când eram mic. Părinții ei erau prieteni cu bunica și mergeam din când în când pe Holumb, cu toții, în plimbări lungi. La început, plimbările erau obligatorii. Băiat fiind, cu siguranță mi-aș fi dorit să rămân cu băieții la un meci de fotbal în prund și nu să merg cu fetele pe deal. Dar mergeam. Mergeam noi, vreo patru copii și ei, adulții în clasica plimbare pe dealul Holumbului, până sus, prin livezi binecuvântate și pajiști însorite. Ne dădeam drumul de acolo, de-a dura pe pajiștile verzi, țipând, iarba cosită mărunt înțepând tot corpul. Dealul acela are un copac foarte bătrân exact în vârful lui, un stejar stingher, cu scoarța groasă și neagră, cu scorburi uriașe, încărcat de legende. Ar fi de pe vremea dacilor. Dumnezeu însuși l-ar fi sădit acolo. Nu va dispărea niciodată. Dar lucrurile astea nu le aflasem încă și nici nu mă interesau. Joaca, devenirea mea erau mult mai importante. Claudia are ochii verde deschis și te privesc drept, fără ezitare. Are gene lungi, pistrui foarte simpatici pe față. Zâmbetul ei genera lumină, mi-aduc aminte bine că părea că strălucește. O priveam mai lung pe ascuns și înțelegeam că ea are încă de la naștere o misiune deosebită, acel lucrul deosebit pe care trebuie să-l realizeze în viață. Era dintre cei aleși. Un fel de semn subtil fusese strecurat de ursitoare în trăsăturile ei, nu cumva să se zăpăcească destinul și să uite. Claudia, încă de atunci, copilă fiind, era pur și simplu frumoasă. Amintirea asta - atât de veche - mă tulbură și acum. Erau apoi momentele acelea când mă privea drept în ochi și fiecare moleculă din mine începea să existe separat, ca și cum m-aș fi risipit într-o mare de lumină, definind condiția de fericire. Mi-aduc aminte. Îi apărea din când în când o sclipire, care știam că este pentru mine. Și, cu fiecare zâmbet al ei, rădăcinile mele se repezeau mai adânc în pământul reavăn și umed de sub mine.
La poalele Holumbului, existența mea desena teritorii esențiale.
Bineînțeles, să te străduiești să dezvelești întregul este - într-un anume fel - o pierdere. Știam asta încă de atunci, de aceea îmi retrăgeam privirile din înlănțuire. Lăsam lucrurile așa, la locul lor, pe jumătate ascunse în umbra neliniștilor, sub mătasea unei tristeți fără nume. În crepusculul roșu spre negru.
Dealul și livezile, râul, casele de dincolo nu se mai văd, doar cerul înșiră culori adânci, tăcute, însingurate. Jumătatea de chip. Trecutul.
Admiterea la facultate
La mijlocul lunii iulie, în 1988 erau examenele de admitere la Politehnică. Nu eram nici foarte silitor, nici foarte deștept, dar îmi doream enorm să ajung student. În special la Aeronave, pentru că eram îndrăgostit de avioane, de zbor și pentru că suna foarte bine. Student la Aeronave. Visul meu era zborul. Iar la Aeronave exista o umbră de speranță că aș putea ajunge să am o meserie cu care să ajung sa zbor. Indiferent cum. Eu, unul, zburasem până atunci de două ori cu avionul, o dată la Constanța, când eram mai mic, apoi, chiar în anul acela - în ianuarie 1988 - de la Suceava la București, cu vestitul AN24. Eram pur și simplu vrăjit de îndrăzneala fără margini a metalului de a se avânta peste zări. Fuzelaje suple, motoare uriașe, precis conturate, fioroase. Nimic nu putea fi mai frumos. Aveam un vis mult mai mare decât mine, urcat sus, printre nori, aproape de zei.
După ultimul examen, am ieșit din Politehnică și i-am așteptat pe ai mei la podul peste Dâmbovița, așezat pe un capăt de pod, în plin soare de iulie. Mă gândeam că pur și simplu așa a fost să fie - eram aproape sigur că nu voi lua admiterea - și, în așteptarea aceea fără sfârșit, îmi luam rămas bun de la visele mele, îmi pregăteam sufletul pentru zgomotul prăbușirii a ceea ce eram eu atunci. La optsprezece ani îți dorești să fii perfect, cel mai bun în tot ceea ce faci, ești silueta de cristal în care se bucură raza de soare. Iar eșecul la admitere avea să îndepărteze toate aceste măști, avea să mă dezbrace de poleială și să mă arate lumii așa cum sunt: un adolescent obișnuit, fără vreun talent anume, fără strălucire, plămădit din carne și oase, mai mult întuneric decât lumină. La capăt de pod, la capăt de București, la capăt de zâmbet - acolo unde, inexorabil, ceea ce nu poate exista se termină.
Uite mașina noastră. Au venit. Sar jos de pe capătul de pod și mă îndrept către mașină. Adio vis. Adio adolescență.
Înapoi la Orăștie
Rezultatele la examen nu aveau să vină mai devreme de o săptămâna. Nu mai era nimic de făcut în București așa că, a doua zi dimineață, am luat acceleratul 221 către Orăștie. Acolo se vindecă răni de tot felul, nu doar setea de mântuire iar eu aveam acum o gaură uriașă exact în centrul ființei mele. Doream să fug, să mă ascund, să uit. Departe de facultăți, departe de speranțe fără rost, acolo unde - dacă ar fi fost să se termine - aș fi putut începe viața din nou de la zero.
Orăștie. Caut în calendar și găsesc data exactă: era după-amiaza caldă unei zile de sâmbătă, 23 iulie 1988. Ca de obicei, acel echilibru perfect între mine și mediu începuse să își facă simțită prezența imediat ce am coborât din tren. Emoții vechi ieșeau cu zgomot din colțuri uitate ale sufletului și îmi copleșeau îngrijorarea și neliniștea. Îmi dădeau noi coordonate, mai mulți centimetri în pas, o speranță fără nume și fără contur. Prima oară am văzut râul, apoi am traversat podul, m-au întâmpinat prietenii, m-a zărit casa. Apoi bunica mea. Ea a fost dintotdeauna acolo, în pragul ușii de la bucătărie - pentru că se auzea clopoțelul de la poartă - cu sufletul ei mare în trupul acela mărunt, dar plin de vigoarea locului. Îmbrățișarea ei. După câteva cuvinte schimbate cu bunica, m-am repezit afară căci erau toți prietenii mei în zăvoi și am jucat un fotbal epuizant pe pajiștea din fața casei lui Turoș. Traian Turoș, trecut bine de 20 de ani, face față la tot, inclusiv la fotbal, pentru că are încă în suflet foamea de viață a unui adolescent. Stăm și vorbim sub transformator tot felul de lucruri până când se înserează de tot. Apoi Turoș a venit cu ideea să mergem la scaldă, pe râu în sus. Fiind foarte seară, mă așteptam ca bunica să spună 'nu'. A spus 'nu', dar eu, față de alte dăți, nu mai aveam mare lucru de pierdut, așa că am intrat în casă, mi-am luat costumul de baie pe mine, un prosop și am sărit în spatele motocicletei lui Turoș. Ceilalți veneau cu bicicletele după noi. Turoș merge cu viteză pe macadamul zăvoiului. Eu nu mai mersesem niciodată pe motocicletă. Este o motocicletă rusească, cu motor puternic, mă impresionează zgomotul, viteza, nebunia. Dar mai mult decât orice eram mirat de ceea ce tocmai făcusem: un gest de nesupunere rostit direct, în față. Niciodată nu făcusem în mod voit așa ceva. Supunerea, ascultarea autorității de oriunde ar fi venit ea, îndeplinirea datoriei erau legile mele nescrise. Născut să ascult. Toată viața mea fusesem altcineva decât propria persoană. Eram foarte atent la ceea ce doreau alții să fiu. Mama, tata, școala, societatea, etc-ul. Abia apoi, dacă mai era loc, apăream și eu, zâmbetul meu.
În goana motocicletei mi se părea ca vad un zâmbet desenat de pietrele drumului. Era perfect. Casele pe lângă care treceam. Copacii zăvoiului. Râul meu, în dreapta, care avea să urmeze. Ce baie fantastică, nebună, destrăbălată am făcut atunci, în sus, la cotitura râului. Apa și aerul înșirau aceleași culori pe care le văzusem odată laolaltă într-un film la cinematograful 'Patria'. Tulburam ordinea publică, sărind în apă în orice fel imaginabil, aruncând curcubeie înalte de stropi colorați, strigându-mi fericirea. Eu - cel care nu își pierduse niciodată controlul - eram fericit să nu mai știu de nimic, să nu mai ascult de nimeni, să las valul apei să mă poarte, fără gânduri, până către mâine. Aerul răcoros al nopții primenind un nou început. Eu, al meu. Bucuria de a descoperi o libertate pe care nu o avusesem niciodată, toate regulile - pe care nu avusesem curajul să le dau în lături până atunci - spulberate, făceau loc altcuiva. Eu, mie. Prima oară când nu mai exista un dincolo, totul fiind cuprins în mine, precum apa în căușul palmelor celui însetat. Te simți atât de vast, atât de întins, încât poți simții cu bătăile inimii marginile acestei lumi. Eu, a mea.
Săptămâna aceea
A doua zi eram deja un alt om. Deznădejdea de după examene dispăruse. Locul ei fusese luat de o tulburare luminoasă, în care se insinua un fel de speranță fără contur, fără suportul concretului. Concretul era reprezentat de examenele, pe care le dădusem și la care nu făcusem cine știe ce. Concretul era reprezentat de concurența relativ ridicată de la Aeronave. Concretă era teama mea care mă făcuse să fug de București, de iminența eșecului. Nu mă străduiam să analizez nimic din ceea ce simțeam și era bine așa, era bine că vremea era mereu frumoasă, că erau prietenii mei cu mine și că erau lucruri multe de făcut. În fiecare zi, plecam la pescuit dimineața devreme, mergeam la scaldă după prânz, jucam fotbal către seară, apoi ne întindeam până târziu, în noapte la povești despre noi - cei născuți din lacrimă - și despre ele, sânzienele. Au fost desigur și altele, ne-a prins o grindină furibundă la scaldă, m-am rănit în talpă, a fost nevoie de vaccin antitetanos, Adi Susan mi-a aruncat o piatră în tâmplă la o partidă de 'broaște pe apă'. Bune sau rele, toate întâmplările acelei săptămâni păstrau același ton foarte înalt și intens, viață, doar a mea, trăită la maxim. Totuși deasupra a tot și toate se întindea atotcuprinzătoare așteptarea. Așteptarea rezultatelor. Așteptarea unei lovituri năprasnice care - dacă avea să urmeze - îmi va schimba radical cursul vieții...
Sâmbătă fără soare
După o săptămâna întreagă de zile fierbinți, fără nume, sâmbăta următoare a venit cu vreme rece și mohorâtă. Norii erau jos de tot, apăsau indeciși totul. Nu am mai fost la pești, nici la scaldă. Dintre toți prietenii, m-am văzut doar cu Ionuț. Nu știam ce sa facem, așa că am mers în vii, la poalele Holumbului și am cules corcodușe. La întoarcere, în fața casei Claudiei am zărit cortul de nuntă, uriaș, întins peste toată lățimea străzii. Sus, la intrare scria "Bine ați venit!". În interiorul cortului erau șiruri lungi de mese, din lemn de brad, proaspăt geluit, îmbrăcate în fețe de masă apretate, impecabile. Flori de câmp pe fiecare masă. Mirosul de lemn, de pânză de cort și un altfel de miros - al nuntașilor, al veseliei ce aveau să vină - mi-au invadat nările. Cristina - sora Claudiei - urma să se căsătorească în acea zi, în câteva ore, și - bineînțeles - bunica și cu mine eram invitați la nuntă. Nu eram foarte entuziasmat. Oricum, ce ar mai fi fost de pierdut, întreaga zi fusese gri, ca de plumb, contrastând puternic cu restul săptămânii. Eram împreună cu Ionuț, dar am lăsat lucrurile astea nespuse și, mai important, netrăite în avans, așa cum aveam deseori obiceiul. Când am ajuns în zăvoi a început, mărunt, să plouă. Ne-am refugiat sub transformator, unde am mai stat preț de câteva emoții trecute.
Apoi am tăcut ceva mai mult timp. Picături mărunte de cer dădeau mâna una cu cealaltă. Ne-am ridicat și am plecat, fiecare către casa lui.
Desprinderea
Am intrat în curte. Clopoțelul porții a zăngănit lung, întretăiat. Bunica vorbea la telefon. Dar a venit în fugă la ușa de la bucătărie strigând: "Ești student!". Am alergat către telefon să vorbesc cu mama. Nu îmi venea să cred. Aruncam întrebări precipitate, fără rost, fără să mă intereseze răspunsul. Bine. Minunat. Luni o să fiu acolo. Fericirea care m-a cuprins avea exact suflul unei explozii. Mătura totul în cale lăsând în spate contururi pure ca niște definiții. Amănuntele încetaseră să existe, topite într-un tot nesfârșit, de culoare roșu spre galben. Mai spune - spuneam. Galben intens. Pătrate colorate cu roșu, apoi cercuri de un albastrul fără de sfârșit.
Am fugit la Ionuț în curte strigând: "Sunt student! Sunt student!"
Nunta
După ce vâltoarea emoțiilor reușitei s-a mai stins, am început să mă adun. Va trebui să merg la București pentru formalitățile de înscriere la facultate apoi, câteva zile mai târziu, să mă prezint la centrul militar al sectorului 1 pentru repartizarea la armată. Într-o oră trebuia să mergem la biserică, la cununia religioasă a Cristinei. Nici pe Claudia, nici pe Cristina nu le mai văzusem demult, nu mai știam nimic de ele. Detașat, călcam cămașa cu dungi verticale fine, cămașa mea bună, de ocazii, gândindu-mă că băieții se vor juca în seara asta fotbal fără mine, vor sta la povești pe malul râului fără mine.
Eu. Devenit student, viitor soldat departe de casă, cu sufletul plin, începeam să intuiesc că vara aceea avea să fie fără de sfârșit...
În biserică stăteam retras, oarecum separat de ceilalți nuntași pentru că nu știam pe nimeni. Mă uitam lung la miri și la nași, erau cu toții prea tineri, zâmbeau forțat, nelalocul lor aici, lângă Dumnezeu. Pe Claudia am revăzut-o abia la ieșirea din biserică, neașteptat. Inima mi s-a oprit. Ea era incredibil de frumoasă. M-am aplecat să o pup pe obraji. M-a privit și am privit-o. Pământul a plecat, nebun, de sub picioarele mele. Alaiul a pornit și el către zăvoi, cu muzică. Ploaia și norii dispăruseră și un soare proaspăt le luase locul. Rămas mai în spate o priveam pe Claudia. Intre toți oamenii aceia îmbrăcați de nuntă, ea era singura care părea să vină din altă lume, o altfel de lumină cădea peste ea, iar eu continuam să adun aduceri aminte. Ce fată frumoasă! Așa se termina fiecare gând al meu: ce fată frumoasă! La intrare în cort s-a oprit alaiul pentru poze. Au făcut poze mirii cu invitații, combinații liniare între tot felul de rochii și tot felul de zâmbete. Claudia a venit la mine, să facem o poză împreună. Ghemuit, încercând să mă apăr de tornada foarte mare din aproprierea inimii mele, am spus 'nu'. Muritorii cu muritorii. Apoi am rămas retras la masa noastră, eu cu bunica și cu alți oameni pe care nu îi cunoșteam. Discuții, vorbe, priviri lucitoare, oamenii se prindeau de mijloc să danseze învârtite potolite, învârtite repezi, tot felul de dansuri populare. Cravatele nu mai stăteau bine la cămașă, erau desfăcute, îndepărtate brutal. Nici bretelele rochiilor nu mai stăteau la locul lor. Freamătul din lăuntru. Chipuri frumoase de femei priveau cu foc, în vâltoarea dansului, chipuri aprinse de bărbați.
Curgerea, ea este cea care eliberează, îmi ziceam. Atingerea - cea care împlinește.
Am ieșit singur afară. Se întunecase. Râul Morii curgea în apropriere, se auzea clipocitul domol al apei printre șoapte de îndrăgostiți. Când m-am întors, Claudia m-a zărit și a venit lângă mine.
- Nu știu sa dansez populară, am zis eu ascunzând un refuz, o renunțare - Haide totuși, a zis ea privindu-mă drept
Am ieșit pe ringul de dans și mi-a așezat mâinile pe umerii ei. Blânzi, micuți, înnebunitori. Pași de joc amestecați cu priviri și atingeri...
Ne-am așezat. Povesteam despre mine, despre cum a fost în clasa a douăsprezecea. Eu, poetul clasei, recitându-și poeziile, cu vocea lui Păunescu, urcat în picioare pe catedră. Lumea nouă pe care încercam să o construim folosind doar trăirile noastre de adolescenți, ignorând tot restul. Apoi țărmul meu de mare. Thalassa, thalassa și sentimente scrijelite la întâmplare pe alte suflete. Îmi luam tot felul coroane mai vechi sau mai noi și mi le așezam pe cap. Era cumva în zadar.
Din când în când o priveam în ochi. Din când în când rămâneau între noi doar doi centimetri. Doi centimetri, care nu mai măsurau nimic, eliberați de povara distanței. Doi centimetri.
- Nu știu, am spus - Haide, a răspuns ea privindu-mă drept
Unele lucruri pur si simplu nu se uită niciodată. Rămân în tine verticale, impetuoase, sculptate din marmură. Apoi încet, cu sfială, se adună lângă ele ființa ta, cu tot ce are mai bun, mai de preț. Creează valori și esențe. În viitor, vorbele noastre se aud dintr-o depărtare din ce în ce mai mare, până când nu se mai aud deloc. Rămân distincte, acolo, doar bătăi de inimă, ghemuite lângă marmura rece, să asculte la nesfârșit povestea dintre Făt-Frumos și Sânziana lui, care au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Săptămâna aceea îmi releva nu numai faptul că sunt un om neobișnuit, ci - lucru pe care aveam să îl înțeleg pe deplin mai târziu - faptul că exact în asta constă forța mea.
Orăștie, 1988.