Dacii de aici

Curgerea istoriei este cumva precum curgerea unui râu. Peste unele oase de depune un strat greu de nisip, alte oase rămân la suprafață, albe, spălate neîncetat de curgerea apei. Neștiutele oase din adâncul pământului și, deasupra lor, știutele oase care vorbesc. Istoricii vin, se așează pe malul râului cu hârtie și creion și scriu ceea ce oasele știute povestesc. A avea dreptul să vorbești este un privilegiu dăruit de curgerea istoriei. Adevărul adevărat este însă împărțit între știut și neștiut, între cel pus pe hârtia manualelor de istorie și cel simțit în adâncul inimii.

Oase știute

Ființa luptătorului nu moare pe câmpul de luptă, acolo unde el se prăbușește, ci se urca într-un adânc subconștient colectiv și selectiv. Este însă selectiv, pentru că are de a face doar cu iubirea, nimic altceva nu este atât pur, de ușor ca sa ajungă acolo. Ura din suflete cade către adâncul pământului, iar sus urcă doar iubirea. Ți-ai iubit familia ta, ți-ai iubit femeia ta, ți-ai iubit pământul tău. Așezat sus, simetric, acest subconștient colectiv este o oglindă a lumii și a istoriei noastre. Țara de deasupra. De văzut, n-o vedem. O simțim însă cu inima. Generații întregi, amestecate omogen acolo sus, alcătuind patria din cer. Patria noastră din cer.

Patria noastră din cer

După ce foșnești paginile manualelor de istorie, în lungi ani de școală, crezi în fine, că ai aflat exact de unde vii, cine ești, cum să ții spada. Iei lucrurile astea ca atare. Apoi, cu timpul, înveți să îți înțelegi inima. Vocea inimii e un murmur ușor, dar distinct. Iar vocea inimii îți spune că nu este așa, ca în manualele de istorie. Romanii au cucerit Dacia. Dar ei nu aveau instrucțiuni precise să formeze, să ivească aici un nou popor și apoi să așeze vestigii istorice relevante la vedere, ci aveau instrucțiuni precise să sape după aur.

Tăiați bărbații și lăsați femeile!

Aici la Orăștie, m-am uitat adânc în inima mea și inima mi-a spus că sunt dac. M-am simțit cu adevărat liniștit. Acesta era adevărul adevărat de dincolo de manualele de istorie. Îl simțisem dintotdeauna, dar nu știusem să îl rostesc, nu ajunsesem să îl cunosc. Acum știu de ce niciodată romanii, cu toată strălucirea, cu tot succesul și cu toată civilizația lor, nu mi-au fost simpatici, nu au reușit să ajungă la inimă. Inima știa deja. Și mai știu de ce nu mi-a plăcut niciodată aurul. Nu-i puteam da un nume, dar vedeam cum strălucirea lui murdărește pe dinăuntru. Este o faptă neispășită, ascunsă cu grijă. Nici cei mai pricepuți profesori de istorie, nici măcar Carmen - fata dintre îngeri, pe care am iubit-o foarte mult - nimeni nu și-a dat seama că istoria adevărată este deja scrisă în inima fiecărui om.

Stau pe malul râului cu oasele lui spălate și îi privesc curgerea. Istorici așezați alături de știutele oase. Iar dedesubt, neștiutele oase alături de neștiutele inimi. Neștiutele inimi vorbesc. Eu mă simt, în sfârșit, întreg din creștet până în rădăcinile tălpilor. Din patria de deasupra, până în patria de dedesubt, cea cu rădăcini de om.

Am dat buzna la Ionuț în casă și l-am întrebat ce este el, dac sau roman.
- Sunt dac, a răspuns Ionuț, dezvelindu-și spada curbă de la brâu.
Am plecat apoi pe străzi, rugând oamenii să se uite adânc în inima lor și sa îmi spună ce sunt, daci sau romani.
- Dac, răspundeau ei arătându-și spada curbă.
Undeva, la margine de oraș, am întâlnit, stând pe o bordură de trotuar, un om care nu mi-a răspuns multă vreme. Apoi a ridicat capul către mine și i-am văzut privirea rătăcită:
- Tăiați bărbații și lăsați femeile! a murmurat el.

Dacii de aici

În față se întind pajiști de un verde intens. Apoi vin dealurile. Dealurile încep chiar din dreptul Orăștiei. Holumbul și stejarul lui. Dealul cu Trei Țâțe. În spatele lor Mărtineștiul și Tămășeasa. Dealurile continuă să crească până ajung culmi domoale de munte în dreptul Costești-ului. Dincolo de sat, la câțiva kilometri, este o poartă înaltă ridicată deasupra șoselei care te anunță că de aici încolo vei întâlni daci cu paloșe curbe. Romanii au plecat de ceva vreme cu tot aurul. Au rămas dacii. Ei își văd mai departe de viața lor. Cară oriunde merg stindardele făcute din capete de lup, își iau peste tot paloșele curbe. Dar dacă ajungi în fața porții, te cheamă în casele lor, te invită la masa lor, te omenesc cu mâncare gustoasă. După ce mănânci pe săturate poți bea un vin roșu, aromat, cu ușor iz de busuioc și sâmbure. Câinele mare care te-a întâmpinat la intrare în îngrăditură, vine, se așează la picioarele tale, atingându-te cu blana lui lățoasă. Afară s-a lăsat repede frigul. Așa este aici, imediat ce soarele se duce după culmile împădurite, se lasă frigul. Focul arde liniștit. Ar putea să vină noaptea acum. Mă ridic în picioare în camera scundă, îmi iau rămas bun și ies. Înainte de a ieși, mai rotesc o dată privirea prin încăpere. Nu am văzut nicăieri aur. Nu mai este aur aici. Doar superba lor indiferență în fața morții.