La stavilă
Este vara aceea, cu o sută de zile fierbinți, cu soare nimicitor. Eu cu Ionuț pășim agale către stavilă. Stavila este un baraj pe râu în sus, unde se împarte râul în două, înainte de a intra în oraș. Brațul mai mic se numește 'Canalul Morii', brațul mai mare 'Râul Orașului'. Mergem la stavilă, să facem baie și să prindem pești cu mâna. Barajul este destul de vechi, a fost construit demult, la începutul anilor 50. Cimentul, peste care trece șuvoiul repezit de apă, este mâncat și a devenit zgrunțuros, cu găuri adânci în pereții groși de beton, atât de adânci că poți să vâri mâna până la cot în ele. Curentul fiind foarte puternic, în găurile astea se refugiază peștii. O mulțime de pești.
Deși este o căldură apăsătoare, nu ne pasă, mergem fără grabă, pe zăvoi în sus, îmbrăcați numai în costume de baie, dar cu sufletul plin de tumultul vârstei de adolescent. Este încă vremea întrebărilor. Tot ceea ce nu am văzut, tot ceea ce nu am atins, cele mie de mistere, ale lumii de lângă noi, trebuie discutate, trebuie înțelese. Trebuie împlinite. Exact asta facem kilometri lungi pe lângă râu, în tihnă, în soarele năucitor. Un drum prea scurt. Întotdeauna mi s-a părut prea scurt drumul până la stavilă sau de la stavilă înapoi acasă, pentru că rămâneau lucruri de spus, de povestit.
Azi avem noroc. Paznicul nu este la casa de la baraj, deci putem coborî liniștiți în partea de jos a barajului. Deși nu este adânc, șuvoiul de apă este rapid, te uzi tot. Este cum nu se poate mai bine, iar pești sunt destui. Este o senzație foarte plăcută, când vâri mâna - nu știi ce este - și apoi simți o mulțime de pești alunecoși, zbătându-se, încercând să se strecoare afară. După vreo jumătate de oră de pescuit, am prins cât am prins, am speriat toți ceilalți pești, și acum facem baie un pic mai în sus. Nu este nimeni altcineva în jur, doar noi, natura și apa răcoroasă. Apoi din nou la pești.
Nu mai știu exact cum s-a întâmplat, dar la un moment dat a apărut pe neașteptate paznicul cu o bată lungă, un fel de prăjină. De sus, de pe marginea de beton a barajului, repezea prăjina în jos, încercând să ne lovească. Am reușit cu bine să fugim de partea cealaltă a râului, cu inima bătându-ne în gât. Am stat ascunși și după o vreme ne-am mai liniștit. Nu avea de gând să treacă râul după noi. O vreme lungă am zăbovit acolo, cu sângele încă încărcat de adrenalină, discutând despre ce a fost, despre furia zadarnică a omului cu prăjina, despre cât de aproape a trecut bâta aceea.
Într-un moment prielnic, ne-am răzbunat pe placa aceea de lemn scrisă neglijent, cu greșeli gramaticale, prinsă de un plop, care avertiza că scăldatul în zona barajului este interzis. Am aruncat cu pietre în ea până n-a mai rămas decât o bucată de lemn, prinsă strâmb.
Pe înserate ne-am întors acasă, cu o plasă plină cu pești și cu încă o aventură ce avea să nu se șteargă niciodată.
De multe ori m-am întrebat de unde vine forța acestor amintiri. Splendoarea unică a împlinirii care ți-o dăruiesc chiar și după atâta vreme. Este tinerețea noastră de atunci. Când ești tânăr, orice trăire este amplificată până la munții cei înalți și îndărăt. Până la marea noastră cea mare și îndărăt. Aruncată până la stele și îndărăt. Cineva trebuie să se ia la trântă cu zeii acestei lumi. Atunci, nu mai târziu. Singur, cu mâinile goale și pieptul dezvelit. Amin!