Bunica mea

Un om simplu

Bunica mea, de la Orăștie, a fost cu adevărat un om simplu și frumos. Dar, mai mult decât orice, un om cu rădăcini adânci, înfipte zdravăn în pământul de acolo. Zei străvechi ai locului, îngropați demult sub asfalt și icoane, au iubit-o pentru puritatea și neclintirea sufletului ei. Și i-au fost alături, cu dălțile lor de piatră cioplită, cu care făureau oameni din lutul de pe marginea râului și din unduire de frunze. M-am uitat cu luare aminte în jur, nu erau mulți oameni ca ea, iar, astăzi îndeosebi, aproape au dispărut. S-a întins însă, aproape peste tot, acoperirea 4G.

Bunica s-a născut, la Orăștie, în casa din strada Horia, într-o familie modestă și truditoare. A făcut șapte clase, la un colegiu maghiar - Colegiul Kun - pe râu în jos. Obișnuită cu munca asiduă, de copilă, a luat viața în piept, fără să se ferească de greutăți, fără să se plângă. Nu știu cine, poate chiar Dumnezeu, a învățat-o secretul smereniei. Cuvânt pe cale de dispariție. Doar natura, în firea ei, mai are puterea azi de a rămâne smerită, oamenii, cățărați pe certitudini, n-o mai au. Puțini poate, foarte puțini. Așa se închina bunica mea, în fața oricărei biserici, fie ea ortodoxă, catolică sau unită: peste tot este Dumnezeu, este unul singur, iar eu simțeam, în glasul ei, rădăcini aruncate adânc în nu-știu-care mister grozav al existenței. Seară de seară, venea în camera noastră, se punea în genunchi în fața unei icoane și se ruga cu voce tare. Amintirea asta nu s-a șters, nu s-a diminuat. Așa am învățat, de foarte mic, Tatăl Nostru. Și apoi, din dragoste pentru ea, am învățat smerenia, frumusețea omului simplu. Și tot de la ea, am învățat importanța neclintirii. Și nu pentru că ne-ar fi spus povestiri cu tâlc ascuns ori povețe, luate din limba populară, ci pentru că exista acolo, lângă noi, arătând-ne cum este ea. Iubindu-ne.

Binecuvântare

Dragostea

Cum ar fi să nu te superi niciodată pe oamenii, pe care îi iubești? Cum ar fi să nu te superi niciodată pe Dumnezeu? Pentru că putința de a iubi e cel mai mare dar, este poate cel mai important lucru, care ne vine dintr-o altă dimensiune, dintr-o altă stare a firii, aflată în echilibru și lumină. E un fel de funie de salvare din ceea ce suntem, către ceea ce am putea deveni. Psihologii descoperă abia azi, după o sută de ani de cercetări, secretul fericirii - iubește tot ceea universul îți dăruiește, bine sau rău, frumos sau urât, ușor sau greu, pentru că este dăruit cu dragoste. Bunica mea învățase lucrul ăsta demult, fără să aibă conexiune rapidă la internet. Îl vedea cu rugăciunile ei, îl simțea, îl trăia. Și ni l-a dat mai departe în cel mai autentic mod cu putință, chiar prin viața ei, trăită prin dăruire.

Neclintirea

Lucrurile astea nu se spuneau niciodată. Le-am aflat numai după ce am crescut mare. Bunica a fost foarte încercată de soartă. Marea ei dragoste din adolescență, moțul Nicolae Pleșa, a fost luat în armată, a căzut prizonier la Stalingrad și dus în Siberia. S-a căsătorit cu Pinter Ioan, sas din Vinerea. Al treilea copil l-a pierdut la numai câteva săptămâni după ce s-a născut. Fratele ei a murit la 27 de ani, pe șantierul de la Chimica, strivit de o grindă. Condițiile precare de muncă din fabrica Vidra, unde lucra ca țesătoare, i-au cauzat un astm sever și a fost nevoită să iasă la pensie înainte de 40 de ani. Apoi, la scurt timp, din cauza unei flagrante greșeli medicale, i-a murit soțul și au rămas patru persoane să trăiască din două pensii mici: a bunicii și a străbunicii mele. Bunica mea nu a dat un milimetru înapoi, a continuat să lupte, voia - mai mult decât orice - să-și vadă copii studenți și apoi oameni împliniți, la casa lor. Și și-ar fi dat și viața de apoi pentru asta. Un pas nu s-a îndepărtat de Dumnezeu. Până și stânca se macină în vânt și ploaie, dar nu bunica mea. Credința ei era sculptată din marmură. Ea - o femeie măruntă de statură - avea determinarea și rezistența unui terminator. Exact precum Ana lui Manole, nimic n-o putea înturna din drumul ei către sacrificiu. Cât de mare să fie dragostea, pentru o astfel de neclintire? Cât de mare să fie inima?

Nu se termină

Cât patru munți. Cât cinci prăpastii. Cât șase oceane cu apă sărată și limpede. Nu se termină.

Eu

Eu nu am văzut-o cu adevărat pe bunica, pe acest om minunat, decât foarte târziu. Mi se părea normal să mă iubească. Să se pună pe sine pe ultimul loc, iar noi să fim pe primul. Fiind foarte umilă, pur și simplu nu o vedeam, copil fiind. Mai târziu, ca adolescent, disprețuiam omul credincios, mi se părea o dovadă de lașitate, să te tot duci la Dumnezeu, să te ajute. Iar smerenia ei era la ani-lumină distanță de al meu Tot ce nu mă omoară, mă face mai puternic. Probabil că se vedea cu ochiul liber, că eu nu dădeam nimic înapoi din tot ceea ce primeam. Foarte mulți părinți și bunici, observă cu amărăciune acest fapt al vieții și își varsă necazul îndărăt către cei mai tineri. Dar nu bunica mea. Ea nu mă certa, pentru că eram cum eram, ci rămânea cuminte, în colțul ei, continuând să aibă grija de mine, de noi, cum știa ea mai bine. Să ne iubească fără să ceară iubire înapoi.

Mă îndemna, însă, constant să învăț, așa cum a făcut cu copiii ei, conștientă că educația reprezintă cheia de boltă a vieții. Vorbele ei mă urmăresc și acum - Dacă nu înveți, o să ajungi să dai cu ciocanul - și nu m-ar fi deranjat, să ajung să fac o muncă fizică pentru a-mi câștiga existența, dar nu voiam, sub niciun motiv, să o dezamăgesc pe bunica. Așa că, mă străduiam să învăț, chiar pe perioada vacanțelor la Orăștie. În fiecare vacanță de vară, făceam meditații la germană cu tanti Volken. Tanti Volken - o săsoaică în vârstă, dar foarte plină de viață, prietenă de familie - era emblema efortului bunicii mele pentru educația noastră. Ținea foarte mult să învățăm germana. De două ori pe săptămână, în soarele dogoritor, îmbrăcat în cămașă și pantaloni lungi, eu o luam încetișor către tanti Volken, undeva în celălalt capăt al Orăștiei, în timp ce prietenii mei, se petreceau pe râu în sus, dezbrăcați, cu prosoape pe umăr, la scaldă. Dar nu spuneam nimic. Nein, nein, nein - se trezea doamna Volken din picoteala, care o prindea câteodată în timp ce citeam - chiar și în somn remarca greșelile mele de citire. Am continuat așa, săptămână de săptămână, vacanță de vacanță până când într-o zi am aflat foarte surprins că tanti Volken s-a stins. Cum așa? Mie mi se părea nemuritoare. Firea ei - permanent voioasă - o făceau să pară așa. Așa mi se părea a fi și bunica mea. Nu mă gândeam niciodată, că ar putea muri, pentru că era prea importantă pentru mine. Nimeni nu i-ar fi dat voie să moară.

Eu și bunicii mei

Am prins și eu rădăcini alături de ea. Nu știu din voia cui, dar mi se permitea și mie, să arunc ancore către centrul pământului. Are oare legătură cu dragostea? Are legătură cu soarele din suflet? Are oare malul ceva de a face cu totul? Scoarța? Partea? Partea mea.

Poate că da.

Am crescut mare. Am terminat școala. Am făcut armata. Am terminat facultatea. M-am căsătorit. Apoi am ajuns în Germania, unde mi-am găsit chemarea pentru programare. Au apărut copiii. M-am întors cu familia înapoi în țară. Ani și ani de zile, bunica mea a fost neclintită, prin rugăciune alături de mine precum stabilopod de beton în mijlocul valurilor. Precum o lumină în noapte.