Nemuritorii

Marea este agitată. Un vânt fierbinte răsucește rotocoale de nisip prin iarba scurtă de stepă, de pe malul mării. Soarele este deja sus, cuprinzând aspru totul. Un bărbat îmbrăcat în zdrențe fuge împleticindu-se către țărm. Dar nu are nicio șansă. Se împiedică și cade. Cu ultimele puteri se ridică din nou. Îl vor ajunge. Îl vor omorî. Din zările tulburi vin ei. Simplul cuvânt, unul singur este deajuns. O simplă privire. Este clar că raza verticală a soarelui nu acceptă niciun compromis. Omul s-a oprit cu răsuflarea întretăiată privind în sus, către ei. Cade în genunchi. Dar nu poate exista iertare acum, în miezul zilei, când fiecare rană se vede până la os. O singură împușcătură rupe zările, acum limpezi, în două. Începutul este un sfârșit.

Sunt un soldat

Care este oare adevărată greutate a unui suflet încolțit? Ce va strivi și ce va naște? Cele o mie de lucruri interzise ne aduceau încet-încet cu spatele la zid. Încolțiți de propria noastră tinerețe, de propriul spirit rebel. Așa eram noi acolo, la Buzău. În scurtele răgazuri între marșuri și salturi mai aveam un pic de timp să zgâriem pe garduri ruginite din fier numele fetei iubite. Sau, dacă nu aveam vreo fată acolo afară, care să ne caute în vis, zgâriam doar inimi străpunse. Sau simple AMR-uri încărcate de dor de viață. Număram de-a-ndărătelea câte zile au rămas până la liberare, desfăceam briceagul și zgâriam AMR-ul apăsat, până la miezul de metal iar lucrul ăsta mă făcea să mă simt bine, se descărca dorul ăla de viață în apăsarea briceagului. Strigăt mut, strâmb și inegal. Dar durat la infinit.

Aștept...