UM01847 - Ziua Unu

Nici nu aș ști de unde să încep, pentru că vremurile de azi nu mai seamănă deloc cu cele din anii '80. Cred că atunci foarte mulți băieți își doreau să fie soldați. Eu unul, citisem o mulțime de romane de război, cu tot felul de eroi, cu care mă identificasem până dincolo de mine. Figura și silueta mea se încadrau, ochii - verzi-albaștri - se potriveau și ei. Eu eram cel care lupta, scrâșnind din dinți, printre gloanțe, îndârjit să supraviețuiesc. Eu eram, de fapt, cel căruia nu îi era frică de moarte, avântându-se în terenul deschis, rostogolind-se, aruncându-se în tranșee, înaintând târâș ori pândind. Mă puneam în fața oglinzii cu o pușcă de jucărie într-o mână și cuțitul de vânătoare din dormitor - un fel de bibelou, cu mânerul elegant - în cealaltă mână, și, în surdină, imitam urletul eroului principal, cu figura schimonosită de durere, de ură, de îndârjire. Aveam o ciudată nostalgie a războiului, a încleștărilor sângeroase, din care foarte puțini reușesc să supraviețuiască, o nostalgie a unei apocalipse cvasi-totale. Trebuie să fi rămas în acel subconștient colectiv resturi ale unor emoții foarte puternice ale supraviețuitorilor luptelor din epoci trecute, trăiri care, contopite, ajung la noi ca un fel de nostalgie, un dor tăcut de a înfrunta și răzbate prin lupte crâncene.

Ajuns adolescent, bineînțeles că perspectiva armatei - pe vremuri obligatorie pentru fiecare băiat care făcea 18 ani - mă bucura. In plus, pe lângă visul meu de a fi erou, se adăuga acel elan adolescentin de a avea parte de valuri cât mai mari, situații grele pe care să le înfrunt, încrâncenarea acelui 'Tot ce nu mă omoară, mă face mai puternic' răspândit prin toate jurnalele mele... În clasa a unsprezecea, apoi în primul trimestru din clasa a douăsprezecea am trecut cu brio examenele medicale de recrutare si încorporare. Apoi a venit admiterea la facultate. În sâmbăta aceea, la Orăștie, după vestea reușitei la facultate, inundat de o fericire nemaiîntâlnită, am avut impresia că nu sunt ființă umană, ci altfel de ființă, foarte întinsă, cuprinzând lumea până la orizont și dincolo de el, născută din lumină, într-o galaxie îndepărtată, ființă bine camuflată însă în corpul unui adolescent obișnuit...

Viitor student. Dar mai mult ca orice - viitor soldat! Studenții de la Aeronave făceau armata la Mediaș, UM01940 - unitate de maeștri militari în aviație - deci printre avioane militare ce trebuiau reparate sau întreținute. Suna foarte bine. Însă magia acelui an - 1988 - avea să îmi ofere încă o uriașă surpriză, la care nici nu îndrăznisem să visez...

Centrul Militar al Sectorului 1

Centrul militar al sectorului 1 se află într-o casă de pe strada Căderea Bastiliei, numărul 13. Este o zi caldă, de august. Cobor din autobuzul 131, merg pe lângă clădirea ASE-ului până la centrul militar. În ghereta de la poartă, un bărbat în uniformă îmi cere buletinul apoi mă îndrumă către camera 3, unde trebuie să îmi primesc repartizarea pentru unitatea la care voi face armata. Sunt un pic emoționat. Clădirea are culoare înguste si înalte, cu un iz de mobilă veche, din vremea bunicii. In fața camerei 3 este un alt băiat care îmi explică că trebuie să aștept - mai este cineva înăuntru. In plus trebuie să aștept să mă strige ei. Mă așez pe treptele unei scări ce duce la etaj, deși am pe mine blugii albi, cei buni. Totul în jur este vechi, consumat, cu muchii rotunjite de atâția oameni câți au trecut pe acolo. Trepte roase. Pereții înnegriți pe alocuri. Pervazele ferestrei scorojite. Muchiile mobilierului - cândva drepte - s-au rotunjit. Sunt intimidat de aerul vechi încăperii, de faptul ca atât de mulți viitori soldați au trecut pe acolo. Îmi imaginez dialogul cu ofițerul din camera 3.

Tovarășul Bogdan este pregătit de armată?
Da, să trăiți
Felicitări pentru că ați reușit la facultatea de Aeronave. Frumoasă meserie.
Da, să trăiți!
Dar, până atunci, veți petrece o vreme în preajma avioanelor la Mediaș, tovarășe Bogdan.
Abia aștept, să trăiți...

Tresar când ușa camerei 3 se deschide. Iese un băiat, iar prin ușa întredeschisă o voce de femeie strigă să intre următorul. Intru. În spatele unui paravan înalt, din lemn este un birou încărcat de hârtii. În spatele biroului, o doamnă brunetă, tunsă scurt, îmbrăcată în uniformă îmi cere buletinul. Îmi caută numele printre niște hârtii, mă găsește, apoi citește cu luare aminte. Trec secunde lungi. Sunteți gradul zero, ați putea să faceți armata la parașutiști, la Buzău, în cadrul batalionului TR-iști de acolo. Firește, nu este obligatoriu, doar dacă vreți... Flăcări înalte au izbucnit instantaneu în toată ființa mea. Da, da, cum să nu vreau! aproape că strigasem. E în regulă. Trebuie totuși să vă vadă un ofițer de la parașutiști, dacă vă încadrați din punct de vedere al staturii. M-a condus câteva camere mai încolo, în fața unui ofițer în uniformă albastră care stătea aplecat în spatele unui birou. A ridicat capul către mine, cu o privire placidă, obosită. Luasem poziția de drepți, cu genunchii lipiți, cu spatele drept, cu aer în piept. Inima îmi bătea nebunește, aproape vizibil. L-am privit drept în ochi. Deși distorsionată și fragmentată de intensitatea momentului, cu mult galben risipit împrejur, replica omului în uniformă a venit repede, fără ezitare.

Da. Este bun de parașutist.

Buzău

Prezentarea la unitate era stabilită pentru 28 septembrie, până în ora 16. Am plecat către Buzău de dimineață, cu trenul, însoțit de mama. Evident 'puiul mamei' era foarte nerăbdător să plece de acasă, să scape de controlul părinților, să fie, în sfârșit, undeva prin lumea asta pe propriile picioare, să ia viața de unul singur în piept. Gara de Nord era plină de băieți cu valize de lemn, care - ca și mine - mergeau către o nouă viață. Eram foarte entuziasmat, nerăbdător, cu toate simțurile deschise larg. La Buzău am ajuns relativ repede, două ore topite în orizonturi mărginite de câmpii întinse. După ce am coborât, am rămas o vreme pe peron, lângă valiza mea de lemn, în soarele blând de toamnă, contemplând călătorii, trenurile, peisajul cel nou, noua mea viață. Ne-am plimbat un pic prin Buzău, am mâncat la un restaurant vizavi de gară. Partea aceea de oraș era veche, neîngrijită, săracă. In stație, așteptând troleibuzul care mergea către Crâng, m-a năpădit un ciudat sentiment de înstrăinare, reminiscență din copilăria timpurie, când eram lăsat singur într-un loc fără lumină. După multe stații, ne-am coborât și am luat-o pe jos către unitate pe o stradă cotită. Am lăsat niște blocuri în urmă, o altă unitate militară în dreapta și apoi am intrat în pădure. Strada de asfalt se termină într-un luminiș. Un gard, o poartă îngustă, o gheretă. Uniforme albastre, clădiri scunde dincolo de gard. Altă lume. Cărări către cer. UM 01847.

UM 01847

Bineînțeles că firea mea supusă, obișnuită cu respectarea autorității, avea să-mi fie de mare ajutor atunci, în primele zile, și de fapt pentru tot restul armatei. Orice om în uniformă, care nu era simplu soldat, se răstea, dădea ordine, se impunea cu sau fără sens. Vedeam aroganța manifestată în tot felul de forme. Eu, însă, eram bine echipat pentru umilință. Nu mi s-a părut greu nici în prima zi, nici mai târziu. Am reușit sa privesc și, implicit, să trăiesc doar partea frumoasă a armatei. Tot arbitrarul, toată lipsa de sens, lipsa libertății, instrucțiile istovitoare nu mi-au afectat entuziasmul. Eram primul care făcea pasul în față. Eram obișnuit cu sacrificiul, cu munca asiduă și cu durerea. Pentru mine ceea ce avea să urmeze era doar zborul. Visul.

Am fost repartizat la plutonul șase, compania a doua, pentru că ajunsesem destul de târziu în unitate. Am primit uniforma albastră, cu bereta și insigna de parașutist, bilgheri înalți, cu talpă lată. A venit prima aliniere. Al treilea, pe rândul trei. Am primit cea mai grea armă - aruncătorul de grenade AG7, plus pistolul mitralieră - vestitul Kalașnikov. Am fost dați în grija unui caporal, care - deși se purta ca și cum ar fi fost prietenul nostru - scotea untul din noi la instrucție și îi ghiceam bucuria tăcută văzându-ne icnind, chinuindu-ne să răzbim, noi, bieți intelectuali cu pielea fină, veniți de la oraș, neînvățați cu greul. Știu că, cel puțin în parte, și-ar fi dorit să ne vadă înfrânți, cu entuziasmul la pământ, speriați de ceea ce avea să urmeze. Dar nu era cazul. Nici pentru mine, nici pentru colegii mei de pluton. Cu foarte puține excepții, eram cu toții din același aluat, veniți aici, la Buzău pentru zbor, pentru a ne arunca de la 1000 de metri, indiferent ce preț ar trebui plătit. Nu se compara cu niciun alt colectiv în care fusesem până atunci și - privind retrospectiv - cu niciun alt colectiv în care aveam să ajung după aceea. Prin simplu fapt că a fost alegerea noastră să venim la parașutiști, adunam fiecare dintre noi același mănunchi de calități esențiale, necesare acelui pas în gol, în hăul albastru de dedesubt. Lucrurile astea chiar există. Mai târziu aveam să cunosc și să mă bucur de puterea acestei haite unite, care simțea și reacționa la fel: plutonul șase. Îmi vin în minte de-a valma numele lor chiar și acum, după aproape 30 de ani: Crișan, Mateuț, Pripiș, Bartuș, Șerban, Miteluț, Popescu, Poterașu, Lazăr, Angheluță, Roman, Cotârlă, Georgescu, Militaru, Marin și alții.

Silueta de cristal...

Seara târziu, așezat în patul meu de la etaj, obosit, dar cu sufletul plin, scriam către casă, încercând să pun ordine în vălmășagul de informații și sentimente acumulate haotic în decursul primei zile. UM 01847. Uniforma albastră. Bereta. Giuliano Gemma. Bilgherii. AG-ul. Baza de antrenament pentru parașutare. Trenajorul. Trezirea la cinci. Gimnastica de dimineață jos, în curte, dezbrăcați până la brâu. Bucla mică. Buclă mare. Crângul de lângă noi și tot felul de promisiuni tăcute. Primul salt din noiembrie. Jurământul. Jurnalul meu. Eu. Până la urmă scrisoarea mea a fost rotundă. Mi-am așternut la sfârșit numele așa cum citisem prin cărți și suna foarte bine: Bogdan, al vostru. Am împăturit foaia, am băgat-o în plic și l-am lipit cu gesturile liniștite ale eroului principal. Nu știam exact ceea ce urma să vină. Dar perspectiva salturilor, a plutirii libere sub o sută de metri pătrați de pânză albă era suficientă pentru a umple un suflet de adolescent. Și nu doar salturile, ci tot ceea ce avea sa urmeze: munca abrutizată, instrucția aproape inumană, neliniștile, epuizarea, AMR-ul scrijelit pe ascuns într-o seară ploioasă, fără urmă de speranță, tot ce însemna să fii soldat. Inclusiv mâna încleștată pe țeava fierbinte a pistolului mitralieră - un lucru simplu, dintr-o carte citită de prea multe ori, după care tânjisem atât de mult...