225 București - Oradea
Se aude strident în difuzoare refrenul melodiei 'Glasul roților de tren', apoi, fără orice fel de intonație, o voce feminină anunță: "Trenul accelerat douăsutedouăzecișicinci vine din direcția Constanța și pleacă în direcția Ploiești-Vest, Câmpina, Brașov, Făgăraș, Sibiu, Simeria, Arad, Oradea de la linia 9"
Trenul
Trenul era pentru mine, ca pentru toți tinerii acelor ani, un simbol al bucuriei de a trăi, al libertății. Călătorind, erai liber, te rupeai de ceva, lăsai lucruri în urmă și priveai în față. Toate punctele cardinale erau ale tale, orizontul era noua ta limită. Și, acolo, în orizontul acela erau îngrămădite de-a valma toate aventurile minunate care încă nu le-ai trăit. Câmpiile întinse, apoi dealurile sălbatice cu hățișuri care încearcă să înghită calea ferată, cu peroanele uitate, năpădite de iarbă înaltă, cu zidurile părăsite, apoi cu munții întunecând verde drumul, cu aerul lor tare, încărcat de un anume dor. Munții, cu tuneluri tăiate rotund, din piatră neagră și umedă. Sentimentul straniu de intimitate din compartimentul de tren, când intrai în tunel, în bezna neașteptată, inundată de zgomotul asurzitor. Oameni oarecare, cu poveștile lor oarecare, participând fără să își dea seama, doar pentru tine, la acest spectacol al călătoriei cu trenul. Trenuri lungi, gări înecate în ceața fluidă a amurgului, calea ferată, cea fără de capăt, zgomotul ei sacadat, respirație întretăiată. Dăruire măsurată în kilometri.
Unele trenuri mă duceau la Orăștie. Sau la mare. Sau cine-știe-unde. Călătoriile cu trenul, inima deschisă și avidă erau doar începutul. Învăluite în mister, secundele netrăite mă chemau. Iar eu eram bucuros să vin. Să-mi urmez calea.
Înapoi în timp
În clasa a zecea am crescut brusc, copilul devenise peste noapte adolescent. Nu știu, cât de matur gândeam, dar alura fizică îmi dădea deja credit către libertatea de mișcare. Așa că plecam singur la Orăștie, cu fiecare ocazie - câteva zile libere erau suficiente sa fug până acolo - să respir, să trăiesc. La început mă ducea tata la gară, cu mașina, călătoream doar cu trenuri de zi, iar la Orăștie mă aștepta, pe peron, bunica. Curând însă, am ajuns să plec singur, cu trenuri de noapte. Îmi doream atât de mult să fiu independent, să fac lucrurile eu, așa cum știu eu, să înfrunt de unul singur orice ar fi să fie, fără ajutorul cuiva. De unul singur, totul avea un altfel de farmec. Anunțul plat, din Gara de Nord, despre plecarea sau sorirea trenurilor, mirosul specific ulei de locomotivă diesel-electrică, sirena scurtă, de avertizare, scârțâitul puternic al frânelor, forfota permanentă a gării, cu oameni de tot felul. În plus, eram visător și romantic, mereu în căutarea unei fete delicate și frumoase, de care să mă îndrăgostesc și care să mă iubească nebunește. Bineînțeles, călătoria cu trenul, de unul singur, îmi deschidea porțile imaginației...
Către Orăștie
Era o seară călduroasă de iulie, la început de vacanță, iar eu urma să plec la Orăștie cu 225-ul - tren de noapte către Oradea. Îmi plăceau mai mult drumurile de noapte. Pe lângă aspectul practic de a nu irosi o zi, era și faptul că întunericul de afară accentua greutatea plăcută a lucrurilor, care urmau să vină, misterul propriului tău drum. Ajunsesem repede la gară, era încă timp destul până la plecarea trenului, așa că am intrat într-o cofetărie pentru o prăjitură și un suc. Era coadă mare, dar nu eram grăbit. În plus, una din fetele care serveau era tânără, cu par negru, strâns la spate într-un coc ferm. Era frumoasă, cu sâni amețitori. Zâmbea mereu, desprinsă de aglomerație și de stres, ca și cum purta în suflet o mare bucurie. O fată simplă, care făcea lucruri simple, era totuși fascinantă, nu îmi puteam desprinde ochii de ea. Mi-a venit și mie rândul, am schimbat câteva cuvinte și mi-a zâmbit. Apoi m-am așezat visător la o masă liberă să îmi mănânc prăjitura, plimbând prin suflet, de colo până colo, căldura lăsată de fata cu păr negru.
După o vreme, am intrat în gară și am cumpărat bilet. Vagonul 1, locul 75. La scurt timp a fost anunțat trenul meu, pe linia 9 și am avansat prin mulțime către primul vagon. Trenul venea de la mare, era deja foarte aglomerat, nu mai avea rost să-mi caut locul, oricum ocupat, așa că mi-am căutat un loc pe culoar, unde să-mi pot pune bagajul și am rămas în picioare, rezemat de geamul unui compartiment. Nu era prima oară, când aveam să călătoresc în picioare și oricum, cât este încă lumină afară, voi admira peisajul drumului. Era plin de tineri, care se întorceau de la mare. Figuri bronzate, culori vii, voie bună, gălăgia plăcută a tinerilor siguri de ei, bucurându-se unii de alții, bucurând-se de călătorie. Eu, de-a pururi solitar, între mii de vibrații. După sunetul scurt al sirenei, trenul s-a urnit cu o smucitură. Plecam către Orăștie. Praful zăvoiului s-a ridicat într-un vârtej mic. Apa râului s-a tulburat. Moneda ruginită nu este din aur, dar chipul de pe monedă zâmbește. Deja acolo, deja împlinit, deja pregătit. Trenul a depășit triajul imens al Bucureștiului și lasă cu viteză în urmă suburbiile, cu case mici și curți înghesuite. Încep tot felul de câmpii, cu tot felul de culturi, tăiate de cursuri de apă leneșe și nehotărâte. Halte mici, pustii, cu aceeași arhitectură, se derulează rapid prin fața ochilor. Mă gândesc, cum ar fi oare să te oprești într-o haltă oarecare, uitată de lume? Din compartiment se strecoară afară o fată și își face loc până la fereastra deschisă, lângă mine. Își aprinde o țigară. Mă uit la ea cu coada ochiului. Câteodată mă folosesc de peisajul care curge, pentru a o privi direct. Este clar, că vine de la mare. O figură bronzată, armonioasă, ușor obraznică, cu bărbia împinsă înainte. Brunetă, cu șuvițe blond-deschis, amestecate de curentul puternic al aerului, privește drept în față. Știe că este privită cu admirație. Are doar un maieu lung, culoarea turquoise, contrastând puternic cu arămiul pielii.
Îmi place fata. Încep să țes în minte scenarii favorabile. Imaginez dialoguri, care o vor surprinde, apoi va găsi ceva special în chipul meu, în zâmbetul meu. Și apoi o voi atinge. Dar nu se întâmplă nimic. Eu am încremenit la un centimetru de cotul ei, rezemat de muchia de metal a geamului. Mă tot frământ să rostesc acel prim cuvânt. Nu vine. Rămân locului, înclinat către stânga. Suburbiile Ploiești-lor. Zeci de șine împânzesc orizontul. Fum. Pauză. Mit. Brusc, ea se strecoară înapoi în compartiment și iese cu un geamantan uriaș. Îi fac loc, în trecere mă atinge cu coapsa. I-am simțit suplețea. S-a dus. Răsuflu ușurat în sinea mea, zarurile sunt deja jucate, nu este nimic pentru mine. Trenul oprește, scârțâind prelung, împotriva mișcării. Zeci de oameni coboară. Sunt amețit de șuvoiul dezordonat și multicolor. Iat-o! O încadrez cum pot mai bine, între alte persoane, e înaltă și subțire, agățată de bagajul imens. Unghiuri drepte, din beton, bine calculate o ascund. Nu o mai văd. Dar știu bine că am respirat lângă ea. Lucrul acesta rămâne, îl pun deoparte. Trenul sună scurt, taie ce este de lăsat în urmă și pleacă.
Emoția
Arunc o privire în compartimentul în care a fost ea. Nostalgia se spulberă în favoarea unei conjuncturi favorabile: compartimentul este gol! Ba nu, este doar o fată înăuntru, dar locurile de la geam sunt libere. Îmi iau geamantanul, intru înăuntru, salut formal, pun geamantanul sus și mă așez pe locul de la geam, în direcția mersului. Ceea ce vine este al meu. Este încă lumină, soarele nu s-a dus, intră pieziș în compartiment, cu o lumină clară, galben-roșiatică, spre bucuria irisului verde. S-a risipit dezamăgirea, de a nu fi avut curaj să-i vorbesc ploieștencei. Zâmbesc nostalgic. În zare, sunt oameni, care lucrează încă câmpul, într-un ultim efort al zilei. Țărani simpli, care aștern pe ogor umbre lungi, ca niște hotare. Îmi vine dintr-o dată ideea unei poezii. Îmi iau caietul meu de poezii și pixul din buzunarul din față și scriu:
Îmi picură sufletul nuferi albi și grei. Pășesc pe câmp dar, pământul nu mă recunoaște. Nici iubirea nu mă știe. Voi rămâne pururi între maluri de beton efemer. Citind în cărți despre iarbă și vânt. Aș fi vrut să mă nasc la țară. Dincolo de țăran începe tărâmul basmului, Cu pădurile lui de smarald. Cu râurile lui de diamant. Acolo Făt-Frumos chiar o găsește pe Ileana Cosânzeana Și își măsoară fericirea în bătrâneți lungi-prelungi. * Lângă mine vine zmeul, Se așază pe hotarul trotuarului Și râde cu poftă.
Este aproape noapte.
Jeanine
Lumina a scăzut de tot. Fata din celălalt capăt al compartimentului privește pe geam. Aș vrea să aprind lumina, nu știu dacă o deranjează. Îmi fac curaj și o întreb. Mă privește zâmbind. Pot, desigur, să aprind lumina, a observat că scriu. Părul blond, chipul delicat, cu fața ușor ascuțită, cu trăsături ascuțite. Ochii, nasul, gura, parcă ar fi nordică. Sucesc comutatorul și lumina invadează compartimentul albă și obtuză. Am teme de vacanță? Nu, zâmbesc stânjenit, este caietul meu de poezii, m-au inspirat niște oameni pe un câmp. Vrea să știe. Este complet neașteptat, iar acum nu mai pot da înapoi. Citesc poezia. După ce termin, ea tace secunde lungi cât o viață, apoi rostește un nume la fel de neașteptat: Jeanine. Bogdan, spun eu. Îi place și ar vrea sa mai știe. Este vreun secret? Nici vorbă, dar nu cred că sunt cine-știe-ce. Se așează lângă mine. Iar eu deschid la prima pagina.
Despre mine.
Nimeni nu e făcut Din cărămidă roșie, de casă. Mă gândesc la ceasuri în noapte. Tic. Tac. E cam târziu totuși. Fantomele s-au pipernicit de tot, de tot. Se îndepărtează de castele, Ca și cum ar vrea să scape cu viață. Noapte bună, spun Și, în mine, se așterne un deșert, Cu zăpezile lui cu tot, Din cărămidă roșie, de casă.
A ajuns și mai aproape de mine, încât mă atinge. Nu știam atingerea asta. Este aplecată deasupra caietului așezat pe genunchii mei. Eu citesc cu voce tare, ea citește în gând aceleași cuvinte. Părul lung i-a alunecat de după umăr și s-a revărsat peste mâna cu care țin caietul. Nici atingerea asta nu o știam. Emoția familiară a versurilor se amestecă cu emoțiile nestăvilite ale atingerii. Esența femeii, de la începuturi și până azi, se adună și se consumă pe suprafața a câtorva centimetri pătrați. Curge în mine, iar eu, foarte conștient de această curgere, continui sa citesc.
Lovirea de cuvinte
Alerg printre inimi, Care nu sunt ale mele Și care se uită lung la mine. Alerg printre sentimente Care nu sunt pentru mine Și care se feresc din vreme de inima mea. Cuvintele, în schimb Mă lasă să le ating. Alerg printre cuvinte Și mă lovesc de ele, Cu versurile mele, Încă nescrise, încă nerostite. Râzând. Alerg cu brațele deschise Și mă lovesc, Cu tot dinadinsul, De cuvinte.
Gara Brașov
Halte, gări, lumini albe, indiferente, oameni care trec prin fata compartimentului aruncând o privire scurtă înăuntru. Nu mai există. Vorbim despre noi. Ea este din Zărnești și merge acasă. Schimbă la Brașov. Eu merg mai departe, până la Orăștie. Ea a fost la mare pentru două săptămâni, la Năvodari. Scurt, valuri pe nisipul ud îmi udă picioarele. Eu nu am fost încă la mare anul acesta. Spune mai departe, zic. Din când în când mă privește, o privesc și eu în ochi și mă tulbur. Caut să dau nume emoțiilor. Este clar că ceva din ea și ceva din mine sunt deja împreună. Știu, dar nu știu. Timișul de Jos. Mai este puțin până în Brașov. Ea nu știe, o pot ajuta oare la coborâre, cu bagajul? Bineînțeles. Mă bucur că sunt lucruri de făcut. Sunt înalt și dau cu ușurință jos geamantanul uriaș. Oare ce va fi? Am încremenit în picioare, la un geamantan distanță de ea. Suntem față în față. Nimic. Nu va fi nimic. Nimic nu se va clinti, voi rămâne veșnic în prezentul acesta înghețat, din ce în ce mai înclinat. Ea crede că voi avea o vacanță foarte frumoasă la Orăștie, acolo, în zăvoiul meu. Da. Cum rămâne cu noi? Suntem, nu suntem? Frânele trenului se tânguie prelung, din ce în ce mai ascuțit, până când, cu o ușoară smucitură, trenul se oprește. Ea se dezechilibrează, se sprijină de brațul meu, îmi zâmbește. Atingerea ei din nou. Ieșim din compartiment, car geamantanul acela uriaș până jos, pe peron. Dalele de piatră ale peronului sunt galbene și mărunte. În mintea mea, le ating cu palma și simt cât sunt de reci. Ne oprim. Pun geamantanul jos. Mă uit în ochii ei și citesc acolo limpede următoarele mele gesturi. Mă aplec către ea, cumva firesc, și îi ating buzele. Ea răspunde sărutului cu ușor fior.
O mie de granițe se spulberă. O mie de mistere se dezleagă. O mie de înțelesuri se revelă. Suntem unul și același. În acea clipă am înțeles, într-o străfulgerare, esența vieții. Rostul nesfârșitului nostru zbucium. El și ea trebuie să fie aceeași ființă. Abia atunci curgerea timpului va pieri și noi vom fi eterni.
Fără de sfârșit.