Primele rânduri

Mă uit lung la hârtia mototolită și întinsă înapoi cu grijă pe care este numărul ei de telefon. Cum să fac să o sun? Ce să îi spun? Va răspunde oare ea? Ochii ei albaștri distrați privind ceva lângă telefon. Știu ca urmează olimpiada la Limba Engleză, faza pe municipiu, la care s-a calificat fără probleme. Aș putea să o sun, să îi urez succes. Doamne, ce aiurea sună! Va ști instantaneu că sunt total nebun după ea. Îndrăgostit până în vârful urechilor, după cum bine menționase o colegă la scoală. 'Ar putea să îți cadă o cărămidă în cap și tot n-ai observa' a mai adăugat ea. Iar eu, pe holul lung și înalt al liceului, cu pătrate alb-negru, îmi dădeam seama că sunt sus de tot, în cerul numărul nouă...

Melinda

O știam demult din vedere, din școala generală, era elevă în clasa paralela C. Greu de imaginat în ziua de azi, dar C-ul era o clasă de fete, noi - A-ul - eram amestecați, dar mai mulți băieți decât fete. Era o senzație greu de pus în cuvinte, litera C căpătase demult o cu totul altă încărcătură decât cea a unui sunet. C-ul era clasa de fete și erau o mulțime de fete frumoase acolo care mă intimidau. Treceam pe coridoare și, pe ascuns, mă uitam lung la ele. Grupuri îmbrăcate în uniformele de atunci, bucle date în lături de mâini subțiri cu degete lungi, glasuri și râsete cristaline. Era o eleganță și o delicatețe în jocurile lor, indiferența lor studiată. Toate acestea alcătuiau, nu doar o greutate plăcută în sufletul meu de băiat, dar conturau un mister, care continua să crească cu fiecare pauză, cu fiecare clopoțel la care fugeai înapoi în clasa ta. Componenta cea mai importantă al acestui mister era acea chemare subtilă dar distinctă. Atracția? Fascinația?

Calea.

C, de la cale

Nu mergeam, ci fugeam ca să nu mă prindă acel ceva, din ce în ce mai mare, care se căsca în lumea mea. Blaga murise de ceva vreme. Totuși corola lui nestrivită se întindea către mine. De ea fugeam la sunetul clopoțelului de la clasa C la clasa A. Pătrate albe alternau cu pătrate negre.

Ele și eu. Eu. Doi minus unu. Unu.

KLM

Melinda era cea mai frumoasă dintre toate fetele de la C și nu puteam denumi exact ce îmi plăcea atât de mult la ea. Părul șaten strălucitor, ochii albaștri englezești, de actriță de film. Ceva special. Buzele frumos conturate. Aerul distins, absolut. O puritate înnăscută. Și răscolirea fierbinte din pieptul meu din momentele în care o priveam. Trebuie și ea pusă la socoteală. Silueta ei. Privind-o începeam să înțeleg că sunt lăsat, așa, neterminat, nu sunt un contur încheiat dintr-o parte în cealaltă. Ci sunt rupt. Privind-o înțelegeam că aș putea fi întreg. Nu știu cum. Ce să fac? Încotro să mă îndrept? Pasărea de metal era deja acolo, aproape de mine, cu capul ei uriaș coborât și respirația fierbinte.

Majoratul Cătălinei

Școala generală s-a dus. La liceu eu m-am dus la Caragiale, ea la Hașdeu și, ani de zile, n-am mai știut nimic de ea. Uitasem de marea mea pasiune secretă din copilărie. Anii aceia de adolescență permanent neliniștită, mereu cu un cap mai mic decât cei de lângă mine, cu o listă lungă de neîmpliniri, toate acestea mă aduseseră în clasa a unsprezecea cu picioarele bine înfipte în pământ. Nu aparțineam nici unui grup, nu aveam prieteni adevărați, nu aveam prietenă și - Doamne! - cum tânjeam după toate astea. Dar eram exact acolo unde meritam să fiu. Încercând permanent sa fiu altcineva, eram lipsit de autenticitate iar lucrul acesta se vedea dinafară cu ochiul liber - se simțea clar. Totuși, nesperat si neașteptat, colega mea de clasă Cătălina - fosta la clasa C în generală - m-a invitat la petrecerea majoratului ei.

Invitatia

La petrecere fusese invitată și Melinda. Încă un lucru complet neașteptat. Norocul meu a fost că, în fața Melindei, nu stiam exact cine trebuie sa fiu, ce rol trebuie să joc pentru ca să îi plac. Copleșit de frumusețea ei, conștient că nu aș avea nicio șansă, am fost până la urmă eu însumi. Nu aveam nimic de pierdut. O punct de lumină, aprins acolo, în nemărginire, printre altele mii. I-am spus despre poezii. I-am povestit cât de greu este să fii întreg, că de fapt nu nici măcar vreau să fiu întreg. M-am plâns bineînțeles de indiferența soarelui, care a început să mă deseneze, dar m-a lăsat neterminat și a apus. Am dansat fox, aplecat asupra ei. Adidașii mei buni, de ocazii, cu clape și talpă groasă mă făceau mai înalt. Lumina scăzută din cameră, ochii ei albaștri. Am ascultat-o vorbind despre nevoia de a fi altcineva. I-am spus și eu atunci despre măștile mele.

- Ce mască porți azi?
- Am o singură mască care poate să zâmbească, i-am răspuns. Masca cu zâmbet, aia o port azi.

Au venit blues-uri și mi-am pus mâna firesc în jurul mijlocului ei. Puteam, în sfârșit, să spun cuiva - care m-ar înțelege - cât de departe sunt de mine. Să-i spun despre strigăt. Despre amurgul de atunci. Lumina scăzută venea doar dintr-un colț al camerei și ne arăta pe amândoi doar pe jumătate. Cred că ăsta a fost norocul meu, că nu se vedea întregul. Întregul minte. Lumina orbește. În semi-întuneric conturezi, ceea ce nu se vede, cu inima.

Primele rânduri

A doua zi, ținând în mâna o hârtie mototolită, am deschis un carnet și am scris primele mele rânduri. Am început primul meu jurnal.

Inițiale