101.102.103.104.105

În primele săptămâni de armată, pe lângă instrucția intensă de toate tipurile, eram duși sâmbătă și duminică la muncile agricole de toamnă. De la culesul strugurilor - ce zile frumoase! - până la recoltarea sfeclei - o rădăcinoasă înfiptă zdravăn în pământ. Viile erau departe - ne suiau în autobuze vechi, ruginite și mergeam cine-știe-unde. Vii cultivate ordonat, întinse pe dealuri domoale, în soarele blând de septembrie. Nu mă interesa de fapt unde mergem, căci eram împreună, plutonul nostru - plutonul 6. Noi, cu noua noastră viață. Dar unele munci de toamnă le puteam face chiar pe câmpurile nesfârșite din preajma unității militare. La porumb, în special. Așa că ieșeam încolonați din unitate, primeam fiecare dintre noi o 'linie' de porumb, al cărei capăt nu se vedea și începeam să smulgem știuleții și să-i aruncăm în remorca tractorului, care avansa încet-încet pe lângă noi. Dar era bine. Mie, unuia îmi plăcea mult să fiu afară, în natură, oricum ar fi fost. Iar acolo, afară, nesfârșirea naturii îți povestea tăcut despre libertate. O respirație adâncă, cu privirea răsturnată în sus. Va veni și pentru mine.

Undeva candva...

Într-una din dăți, am ajuns printre primii la capătul lanului. Lanul de porumb se termina într-o șosea. Ordinele erau să așteptăm până termină toți, așa că ne-am răspândit pe marginea șoselei, în grupuri mai mari sau mai mici. Eu și Crișan, rezemați spate în spate, pentru că era seară - aproape noapte - și era deja frig, contemplam șoseaua. Crișan este un ardelean tăcut și liniștit. Ne uităm la mașinile care se scurg pe șosea. Câteodată trec camioane mari, uruind zgomotos sau TIR-uri lungi, impresionante, cu zgomotul lor specific de cauciucuri, rulând îndesat peste asfalt. Îi povestesc lui Crișan cum mă duceam când eram copil până la marginea Orăștiei și mă așezam pe marginea drumului național către Deva, să mă uit la mașini. Stăteam pur și simplu ore în șir, uitându-mă la mașinile care treceau. Și îmi imaginam că sunt și eu în ele, că plec undeva departe. Apoi savuram pe îndelete imaginea mea ca șofer de TIR, conducând pe șoselele României sau aiurea. Zile și nopți. Doar tu, șoseaua și natura.

- De ce nu te-ai făcut șofer de TIR?
- La un moment dat, m-am îndrăgostit de avioane. Mai tare.

La vest, în crepusculul roșu spre negru se vede silueta uriașă a unui viaduct. Pe acolo se merge către București, spun. Umbra neagră de pe cer, arcuindu-se către pământ, încercând să fie altceva, dintr-o altă vârstă și dintr-o altă lume. Dorul de casă, spun mai departe, vine atunci când nu te aștepți și te găsește nepregătit. E altceva, nu cred că ți-e dor de casă, spune Crișan, cu capul întors către viaduct. La vârsta asta nu ți-e dor de casă. O oră după ce ai ajuns și vrei să pleci din nou. N-are cum să-ți fie dor de casă. Da, zic. Apoi tac. Nu îmi pot desprinde ochii de silueta grozavă a viaductului. Ceva în liniile acelea curbe de întuneric m-a țintuit, mi-a acaparat toată voința, soarbe din mine ceva - nu-știu-ce - dar nu doare, dimpotrivă, simt o bucurie specială în această încremenire. Liniile nu apucă să dispară. Tăcerea se rupe de undeva din spate, caporalul strigă adunarea, iar eu mă regăsesc în momentul prezent, așezat jos, la marginea șoselei, spate în spate cu Crișan.

Pregătirea pentru salt

Ordinele erau ca până la sfârșitul anului să facem două salturi din cele cinci necesare pentru brevetare. Bineînțeles că în pregătirea noastră ponderea cea mai mare o avea pregătirea pentru salt. Dacă, pentru multe lucruri care se întâmplau în România anilor 80, ne puteam plânge de superficialitate, de lucruri făcute pe jumătate, aici, la parașutiști, pregătirea era extrem de serioasă. De la orele teoretice ori cele petrecute în sala de pliaj, până la antrenamentele fizice. Era noua noastră lume, iar noi eram total dedicați ei. Nu existau rivalități, nu existau colegi dornici să iasă în evidență. Și asta pentru că, poate, ne simțeam speciali. Noi toți și fiecare în parte. Poate că nu eram foarte diferiți de soldații din alte unități, dar eram într-un context aparte, intrasem într-o elită, care ne alinia pe toți acelorași standarde deosebite. Bineînțeles, exista un distinct sentiment de superioritate, pe care, însă, aveam inteligența de a-l ține doar pentru noi. Care oricum, în vâltoarea acelei perioade, era cu totul secundar. Un singur lucru era important: ca la sfârșitul perioadei de pregătire să fii acceptat pentru salt. Nu existam decât pentru asta.

- Ție ți-e teamă?
Mergem către dormitoare liniștiți, neîncolonați - instrucția pe ziua asta s-a terminat. În capăt de suflet întrezăresc teamă. Cum o să fie, oare, acolo sus, în pragul ușii AN-ului, înainte de salt? De aceea îl întreb și pe Roșca - coleg de la plutonul 5 - pe lângă care se nimerește să merg prin curtea interioară, către dormitoare. Mă uit la chipul lui - trăsături regulate, ten măsliniu, pomeți desenați proeminent, ochi căprui pătrunzători. Un altfel de zeu - toate lucrurile care mie îmi lipseau, care le admiram la alții, se urcaseră sus, într-un șir nesfârșit de zei.
- Bineînțeles, răspunde el. Dar când vei mai avea ocazia să sari cu parașuta? Exact pentru asta am venit aici, teama pe care o simt nu are mare importanță. Roșca privește drept în față. Fac și eu la fel, gândindu-mă că pentru mine venirea la parașutiști însemna mai mult decât o senzație tare: pentru mine cerul adânc, norii tiviți cu aur, avioanele, zborul erau lucruri cu care eu construiam tot felul de vise, iar aici, la Buzău toate aceste vise deveneau realitate.
- Ai dreptate, răspund și - aparent fără nicio legătură - gândul îmi fredonează 'Holiday' de Scorpions. Încerc să o fredonez cu voce tare, dar sună fals și mă opresc.
'Let me take you far away...' - Roșca începe să fredoneze refrenul melodiei și sună exact așa cum trebuie să sune. Ascult cu bucurie ascunsă unduirea caldă a vocii lui. Bineînțeles, teama, pe care o întrezărisem în suflet câteva minute înainte, dispăruse.

Ritmul zilelor, cu excepția weekend-urilor, era aproape același. După gimnastica de înviorare din fața dormitoarelor, urma 'bucla mică' - o tură de alergare de trei kilometri în jurul unității - care, la scurtă vreme, a devenit 'bucla mare', vreo șapte kilometri. Apoi masa de dimineață si orele de pregătire teoretică. Învățam despre tot felul de chestii, de la date concrete despre parașuta principală - BG7M - si cea de rezervă, până la strategie militară în teritoriu ostil. Apoi orele petrecute în sala de pliaj, atenți la fiecare detaliu. După-amiaza, până la adunarea de seară aveam pregătire fizică de specialitate, în baza de parașutare. Elanul si determinarea fiecăruia dintre noi se adunau laolaltă într-o atmosfera unică de haită, un fel de ființare colectivă într-un singur corp, ocrotiți de un zeu privat, numai si numai al nostru, care, atunci când erai căzut, venea lângă tine să te ridice. Si era mult soare. Am prins atunci, în 1988 o toamna blândă, cu ochi ruginii, care, într-un vesmânt vaporos, era aliniată și ea la raport, în rândul trei, lângă mine, în poziție de drepți.

Primul salt

15 noiembrie 1988. Ce fel de lucire avea? Cum arăta lumina acelei dimineți? Câmpul din preajma unității, cumva același, de un verde uitat, cu ciulini rostogoliți de vânt, respira tăcut. Unde aș putea să găsesc cuvinte pentru a descrie combinația aceea superbă de entuziasm și încordare din dimineața acelei zile? S-o aduc din nou în suflet, s-o las să le rostească. Acum, după treizeci de ani, cu sufletul plin de riduri, nu mai pot simți la fel. Dar ceea ce au adus ele in adolescentul de 18 ani a rămas și acum intact. Salturile, toată perioada aceea au modelat cu o daltă aparte marmura tânără a ființei mele. Arcuirea unică a acelui fior, verticalitatea acelei dorințe aprige de a răzbate. Și, cu siguranță, acel fior s-a strecurat subtil, dar implacabil în fiecare încrâncenare, în fiecare luptă ce avea să urmeze de atunci înainte. Aici este întreaga diferență.

Plutonul 6 inainte de salt

Am ieșit încolonați din unitate, prin spate, pe lângă terenul de fotbal și poligon. Am trecut calea ferată și am ajuns pe întinderea plată, nesfârșită a câmpului de parașutare. Primul salt era planificat să fie fără armament, așa că eram ușori la propriu. Parașutele - cea principală și cea de rezervă - le pliasem și le încărcasem în camioane cu o zi înainte. Camioanele erau deja la locul de decolare, precum și IAR-ul 330 Puma, elicopterul din care urma să facem saltul. Aliniați în soare, în câmpul măturat de rotocoale de ciulini, am primit un discurs care ne reamintea lucruri esențiale, poziția la salt, adunați, fără mâini uitate pe afară, atenție! nu vă apropiați unul de celălalt după deschidere, urmăriți locul de aterizare și mâneca de vânt. Ne-am luat în primire parașutele și am așteptat ceva vreme. Primele plutoane începuseră deja saltul, vedeam în depărtare siluetele colegilor mei ca niște puncte negre, aruncându-se din elicopterul urcat la o mie de metri, apoi parașuta extractoare - ca o impresie - trăgând-o rapid pe cea principală, apoi cea principală deschizându-se ca o ciupercă albă. N-a trecut deloc greu timpul, curgea altcumva, n-avea greutate. A venit în sfârșit rândul plutonului șase. Ne-am echipat unii pe alții cu grijă, potrivind cu atenție curelele în jurul pulpelor.

- Ți-ai scris, bă, testamentul?
- Da, bă, dar nu-ți las nimic ție...

Zâmbeam, glumeam, încercând să ne ascundem încordarea. Chiar înainte de îmbarcare ne-a luat tensiunea un medic militar, chiar în ușa elicopterului, legând tensiometrul direct peste haina albastră. Treișpe cu opt, liber, urcă. Am urcat sub zgomotul asurzitor al elicei. Ne-am atașat cordul de la extractoare, ne-am așezat pe două rânduri față în fată, cu mâna dreapta pe cord. Bodor, un maior înalt, cu un zâmbet înțepenit pe figură, a închis ușa elicopterului și a trecut pe la fiecare pentru o ultimă verificare. Eram al doilea la rând. Elicopterul a început urcarea către altitudinea de parașutare. Zgomotul din carlingă este ca un urlet. Mă uit din când în când la altimetru, la becurile de semnalizare - e încă cel verde aprins. Limba altimetrului urcă imperceptibil. Bodor, aplecat către unul din hublourile ușii, urmărește ascensiunea, caută repere. Mie mi s-a golit capul de orice gând, încerc să recapitulez coerent lucrurile pe care trebuie să le fac, dar șirul se blochează. Încordarea mi se citește probabil pe față. Crișan, pe celălalt rând, mă privește cu o urmă de zâmbet pe față. Apoi îmi face cu ochiul. Dintr-o dată îmi dau seama că el este deasupra noastră, a tuturor celorlalți - siluete tăcute, înghesuite pe scaunele mici ale IAR-ului. Poate că și inima lui, ca a mea, este strânsă în menghina acestui urlet, dar el privește dincolo, către saltul care urmează și pe care ni l-am dorit cu toții atât de mult. Mi se risipește orice urmă de încordare. Se aprinde becul galben, altimetrul arată o mie de metri. Bodor nu spune nimic, își mută privirea către ușa și, cu gesturi scurte și precise, deblochează ușa IAR-ului și o glisează către spate. Preșul de cauciuc se desprinde într-un colț și începe să fluture în curentul puternic. Apoi becul roșu se aprinde și sirena, care anunță startul parașutării, izbucnește ascuțit. Bartuș e primul, ia poziția de salt în fața ușii, piciorul drept în față, mâinile strânse peste parașuta de rezervă. Du-te, urlă Bodor. Bartuș întârzie o secundă, două. Apoi se avântă. Am timp să mă gândesc la faptul Bartuș a ezitat și că aș putea ezita și eu. Trec în dreptul ușii, aduc cordul extractoarei în dreapta mea, pun piciorul peste preșul care flutură, iau poziția corectă. Simt mâna grea a lui Bodor pe umărul meu stâng. Du-te, du-te. Mă uit din nou la hăul de o mie de metri de sub mine și sar cu avânt.

Galben intens. Roșul se năpustește din afară către interior, inundând fierbinte inima. Căderea în gol este fantastică, sunt doar câteva secunde până când extractoarea scoate parașuta principală, dar secundele sunt lungi cât o viață. Am timp să observ Crângul, viaductul încălecând șoseaua de centură a Buzăului, cea cu multe TIR-uri, este o Dacie roșie pe pod, care se scurge către București. Viaductul din seara aceea târzie - un balaur cu picioare groase de beton - și emoția ascunsă, venită tocmai din copilăria timpurie. Simt smucitura deschiderii parașutei. Verific totul ca la antrenament. Voalura. Suspantele. Dispozitivul de largare. Bucla de acroșare. Rostesc poezia învățată pe de rost, după zeci și zeci de salturi de la trenajor: armament, orientare, pilotare. Pun mâinile pe comenzile parașutei și apoi caut cu privirea locul de adunare după mâneca de vânt, cea portocalie, îl localizez pe Bartuș dedesubt, în stânga mea. Trag de comanda dreaptă și baștanul meu se rotește cuminte către nord. Sunt pe direcția bună, fără vânt lateral. Plutesc deasupra câmpurilor patriei, împărțite în culturi dreptunghiulare. Sunt concentrat, stăpân absolut pe fiecare fibră. O bucurie fără margini îmi invadează sufletul. Sunt deasupra lumii! Sunt regele ei! Câmpiile, Buzăul - cu mii de suflete în îngrămădeala de case și blocuri, gara - cea cu două ieșiri, dealurile domoale din depărtare, linia incredibil de albă, acolo unde cerul se unește cu pământul, totul ascultă de mine. Un gest, cel care îl voi face. Zâmbetul acela, despre care am tot vorbit, al strămoșilor mei. Sunt atât de întins, atât de cuprinzător încât în adâncul sufletului înțeleg nesfârșirea, așa cum au definit-o zeii. Nu ochii, privirea nu este suficientă să cuprindă ceea ce simt ca fiind al meu, mă definește inima - cea din pieptul pământului - care știe toate misterele.

Plutire

Nu s-a terminat. Aștept următorul moment de pauză și liniște interioară, să pot reveni în acel noiembrie 1988...

Undeva candva...