Român
Puțin câte puțin
Uite-așa.
Ne punem la dispoziția istoriei, în mijlocul poienițelor, cu hainele de sărbătoare pe noi. Florile de câmp, ele, zânele zâmbesc forțat. Bursucul și stânca tresar. În privirea mioarei se citește neliniște. Doare drumul aruncat într-o doară peste granițe. Pâine. Zumzet zadarnic. Se simte distinct mormăitul în cuvântul rostit tare, să-l audă țările mici și mijlocii.
Mooor! mormăie Ursul.
Mooor! mormăie Ursula.
S-au întâlnit, să se sfătuiască. Nu sunt singuri. Ursula are turma ei, cu stele galbene și seringi de unică folosință. Ursul are turma lui, cu rachete subțiri și revoluții roșii. Nu știu ce au vorbit, mare taină au lăsat peste cuvintelor lor, iar istoria nu a fost chemată acolo să consemneze. Au adus istoria a doua zi, la apus de soare, să privească cu luare-aminte și ei s-au pus de o parte și de alta a țării. Ea - animalul - la vest. El - animalul - la est. Istoria - cea din manuale - au pus-o chiar în centrul centrului, la Alba-Iulia. Iar noi - românii - ne-am adunat pe aici, cu pâine și sare, pe frunze de brusture, pe tăvi împletite din vlăstare de mesteacăn. Ea - animalul - afirmă că este acolo de multă vreme, dorită, râvnită. El - animalul - afirmă că, cedrul sunător din Siberia este superior calitativ stejarului. Și de aceea s-ar cuveni să cădem în genunchi. Fie. Dar nu este clar, cui să ne închinăm. Ei - animalului - ori lui - animalului?
Atunci o parte dintre noi - cei fără rădăcini - au sărutat mâna ei - animalului - și au plecat peste graniță, în acel tărâm nou-construit și strălucitor peste măsură - patria banului - poate or prinde rădăcini pe-acolo. Alții - cei fără zi de duminică - au sărutat mâna lui - animalului - și s-au transformat la rândul lor în animale. Dar noi, restul, cei cu rădăcini adânci în pământul ăsta, nu am știut ce să facem și am întrebat munții și apele. Dintotdeauna întrebăm munții și apele, pentru că am crescut odată cu ei și ne-am întins odată cu ele, în adâncuri ni s-au împletit rădăcinile, iar seva lor ne curge prin vine. Dintotdeauna întrebăm munții și apele, pentru că vorbim aceeași limbă. Dintotdeauna întrebăm munții și apele, pentru că acolo - sub munți și ape - sunt îngrămădiți spre nesfârșire toți străbunii noștri.
Suntem vechi și nu mai știm cum să ne purtăm cu animalele pământului celui nou și strălucitor fără pereche. Animale care nu mai lipesc urechea de pământ! Animale care nu mai ridică privirea către cer! Ci scormonesc pământurile lumii, în numele focului, după petrol și gaze. Animale care sfâșie prada în zi de duminică! Roșul sângelui le prinde bine. Întinderea peste tot și toate este rostul lor. Urletul le este mamă.
Oooo există. Uuuu. Ssss stârnește fiori. Stânca tresare, unda se întunecă. Dar vântul rostește răspicat răspunsuri.
Mame!
Copilului îi este bine la sân! Îi șade bine dragostea voastră, de jur împrejurul lui, din veacul aista, în nesfârșirea ce vine!
Tați!
Copilului îi este bine la sân! Le șade bine lor îndârjirea și neclintirea voastră!
Voi, voivozi!
Copilului îi este bine la sân! Le șade bine lor ruga voastră! Nimeni nu va ști de ce sunteți în genunchi, cu capul plecat. Doar Dumnezeu.
Devenirea
Uită-te în jos, către centru pământului! Vezi? Tu, vezi?
Văd. Dar nu cred că am fost dintotdeauna român. Ca și copil și adolescent, în vremea comunismului, tot ce înțelegeam despre România era faptul că autoritățile - cei ce făceau manualele și emisiunile de la radio și TV - ne forțau să iubim România socialistă multilateral dezvoltată și să urâm capitalismul - opresor al maselor populare. Dar nu reușeam cu adevărat să-l urăsc pe Winnetou, nici pe Old Shatterhand, nici pe D’Artagnan. Cu atât mai puțin pe Obi Wan Kenobi. Era cumva limpede, că la noi nu există nici cowboy, nici cavaleri Jedi și tocmai din acest motiv, autoritățile erau obligate să-i transforme in personaje negative. Faptul că mă născusem în România mi se părea nedrept, eu aș fi vrut să fiu bun, viteaz și deștept dar nu eram american, deci nu aveam cu adevărat șanse. Carevasăzică, la sfârșit de zi, eram de obicei american. Câteodată englez sadea. Mai rar, francez, german, australian - fost pușcăriaș sau inginer japonez. Dar niciodată român.
Am început să devin român, puțin câte puțin, cu fiecare strigăt de bucurie când marcam vreun gol la fotbal în prund, cu fiecare pește pe care îl prindeam, cu fiecare săritură în apă, pe râu în sus la scaldă, cu fiecare foc pe care îl făceam în noapte, pe malul râului. Mama lor de spray-uri! Cu fiecare seară - când mă strecuram în corturile de nuntă, să văd bucurie, să privesc femei și bărbați înlănțuiți, jucând dansuri populare. Bineînțeles, m-am îndrăgostit. Cum stăteam lângă ea, cu inima zvâcnind nebunește, deveneam român sadea. Am spus cuvinte din Eminescu, când am invitat-o la dans, când mi-am așezat mâna în jurul mijlocului ei. Exista o singură limbă pentru a-i spune ce simt. Deveneam român încet-încet, cuvânt cu cuvânt, șoaptă cu șoaptă. Sărut cu sărut.
Respirație întretăiată. Americanii respiră și ei întretăiat, dar sunt departe, din ce în ce mai mici. Ce să mai vorbesc de japonezi sau australieni, pierduți, în munții de casetofoane uitate, cu cangurii lor cu tot.
Am ieșit din sala de examen, înăbușindu-mi un strigăt de victorie, am închis ușa ușor. Un pic mai român, chiar și atunci când picam examene, pentru că mă duceam singur, printre copacii mei, vorbitori de limbă română, departe de lumea înlănțuită.
Am spus da în fața ei și a lui Dumnezeu și El vorbitor de limba română.
Unde e tata? a întrebat copila mea, vorbitoare, uitându-se de jur împrejur.
Aici sunt, am rostit eu, vorbitor de limba română. Pentru tot restul zilelor.
