Alb

Pentru a deveni, trebuie să exiști. Pentru a exista este suficient pasul, pala, cârma. De crescut, creștem. De la est la vest, de la roșu spre negru. De curs, curge pulsând. Dar nu știu dacă inima asta este a mea sau a lor. De aceea trebuie să mă desprind, să urc deasupra trudei de zi cu zi și să privesc de jur-împrejurul meu cu mintea liberă.

Zrrrrr... zaa

De aici văd limpede.

Alb ca zăpada

Suntem aliniați pe singur un rând, cu privirea în față. Alb.

Pur și simplu imaculat. Am trăsături regulate iar chipul meu arată determinare și ambiție. Sunt înalt și bine legat. Dar, înainte de orice, sunt deștept. Am înțeles mecanismul individului și mecanismul societații. Știu ce îți dorești, dar și cât de departe poți ajunge. Sunt mai deștept decât tine. E normal să mă admiri, dar nu este suficient. Iubește-mă! Visează cu ochii deschiși la mine! Voi face legi pentru tine. Îți voi dărui paisprezece metri cubi de aer, numai și numai ai tăi. Îți da apă, vară și țară. Așează-ți deci tot ce ai mai de preț aici, jos, aproape de picioarele mele. Și iubește-mă... Îți voi da suficiente lucruri pe care le urăști, să te revolți împotriva lor, să simți că exiști și le voi dărâma pentru ca tu să simți că contezi. Deși mai puține, îți voi da lucruri pe care să le iubești, să înveți să accepți durerea, să înveți să te sacrifici. Iubește-mă! Cu siguranță, vei fi răsplătit cu lungi metraje despre speranțe și vise. Cu știri care să te afecteze emoțional. Îți voi da politică pe gustul tău, pe firea ta, politicieni cu care să te poți identifica, să te poți imagina pe tine în locul lor, în mijlocul mulțimilor, aclamat, adulat. Iubește-mă! Voi fi acolo, cu tine, în sufrageria ta, atent la fiecare mișcare, la fiecare cuvânt. Voi fi în mintea ta, atent la fiecare gând, la fiecare vis, la fiecare dor. Fiecare dOOOr. Du-te!

Mărșăluim?

Da. Cu dreptul înainte. Alb!

Sunt în fața vieții, sunt mai mare decât viața. Sentimentul că dețin puterea este cea mai mare împlinire posibilă. Am rostit cuvântul și au venit. Am îndoit degetul și s-au înclinat. Am suspinat și au izbucnit în lacrimi. Am lovit cu pumnul în masă și s-au frânt de la jumătate. Totul ascultă de mine. Nu există satisfacție mai mare. Este capăt de evoluție.

Ne oprim?

Da. Dar orice desprindere este inutilă. Alb.

Acum dă-mi sângele tău, să pot scrie istorie. E singura cerneală care rezistă peste veacuri. Doar la apusul cel mare, ramurile roșii de măslin vor dispare în crespucul. Dar până atunci voi amesteca sângele de femeie cu sânge de soldat. Este singurul fel în care tu, omul simplu, poți poți gusta eternitatea, prin așernere roșie în paginile manualului de istorie.

Deci luptăm?

Da. Aveți fiecare maxim câte o viață. Alb.

Dar veți pierde. Rostul vostru este sacrificiul. Iar în ultimile clipe, când iubirea voastră nu va mai fi necesară, vă voi dezvălui disprețul. Răstogolit rotund și țintit. Disprețul meu față de omul simplu și față de Dumnezeu. Îl voi striga. De șaptezeci de ori câte șapte. În toiul nopții, în descompunere și dezolare. Căci pustiul, singur, se iubește pe sine. Alb neînceput și nesfârșit. Alb ca zăpada.

Renaștem?

Renașteți, puri și simpli, renașteți. Alb.

Este limpede.

Zrrrrrr... zap

Devenirea mea începe exact cu acest pas în lateral, în afara rândului. Îmi smulg vocea din întrebare. Îmi smulg fața din zid. Voi păși pe cărarea cu urme adânci de stâncă rostogolită, fără odihnă, de grec. Voi pune umărul acolo unde banii au strivit speranța, dragostea, zborul. Știu că are dreptate, că voi pierde - aurul e mai greu decât ruga din ceas de seară - dar faptul că am ridicat spada din pulberea acestui n-are importanță, vreau mai mult este suficient pentru mine. Le vezi?

Urmele de pe zăpada imaculată?

Da. Sunt ale mele. Negre.